Yoonkook: Pictează-mă în Roz

Capitolul 1.

Jeon povestește:
Perfecțiunea nu e un lucru pe care îl găsești oriunde, asta pentru că nimic în această lume nu este perfect. Pot căuta doar frumosul, sunt un fanatic al frumosului. Și de aceea cutreier străzile Seulului în căutare de modele pentru picturile mele. Iubesc ceea ce fac, deși nu sunt apreciat de nimeni,însă asta mi-am dorit întotdeauna să fac. Să-mi deschid propriul atelier de artă.
Doamna Giun și-a trecut privirea peste tabloul unui tănăr de 15 ani pe care îl realizasem săptămâna aceasta. Acum că era terminat nu mai aveam nevoie de el. Cum frumusețea e trecătoare și acel tablou e. Modelele sunt doar un simplu capriciu.
  - Îți ofer 500 de woni pe ăsta, mi-a spus și și-a scos portofelul, oferindu-mi banii.
Și-a luat tabloul și a plecat. E o clientă fidelă care îmi frecventează atelierul aproape zilnic. Fac ceea ce îmi place, însă trebuie să îmi câștig și existența cumva. Mi-am înșfăcat jacheta din cuier ieșind în strada aproape pustie. Știam drumul mai bine ca proprile linii din palmă fiind locul în care mănânc zilnic, asta pentru că e și foarte aproape.
Am trecut pragul restaurantului, căldura dezhețându-mi trupul rigid. O melodie lentă răsuna pe fundal, sunete clare, curate, sunete scoase de un pian. Ochii au căutat instinctiv sursa sunetului și i-am observat trupul firav înveșmântat într-un costum negru cântând cu dibăcie acel cântec. M-am așezat la o masă cât mai aproape tocmai pentru a-l privi.
Păr de mentă în combinație cu piele albă, de zahăr și ochi complet negri, ascuzând cele mai terifiante secrete, iar buzele lui rozalii întregesc acea imagine sublimă. L-am întâlnit ziua precedentă, pe acea ploaie torențială și nu am apucat să îi vorbesc cum trebuie. O chelneriță a venit să-mi ia comanda și am ales ceea ce comand în mod normal, urmând ca peste nici 10 minute să se întoarcă cu felul de mâncare.
Privirea mi-a rămas fixată asupra lui, absorbindu-i fiecare mic gest, fiecare clapă pe care o apăsa și fiecare reacție pe care o avea trupul său. Mi-am savurat prânzul delectându-mă cu acea imagine. Am plătit nota și m-am îndreptat spre ieșire nu înainte de a-i lăsa un mesaj scris pe un șervețel. Nici nu și-a ridicat privirea spre mine. A continuat să cânte ca și cum nu s-ar întâmpla nimic.
Yoongi povestește:
Știu că el a fost. L-am simțit de cum a intrat pe ușă, are o aură impozantă, complet unică. I-am simțit privirea arzându-mi ceafa, zgâindu-se la mine. Al naibii, copil, am gândit nebăgându-l în seamă. Am fost extrem de ușurat atunci când a plătit, dar nu a plecat. Acel șervețel se afla în fața mea ispitindu-mă ademenitor.
  Nu i-am luat în serios propunerea. Nimeni nu ar plăti atât pentru a fi model pentru o pictură, plus că nu am de gând să aflu ce înseamnă să fiu model. Clienții au început să se evaporeze unul câte unul până nu a mai fost nimeni ceea ce înseamna că sunt liber. Am înșfăcat bilețelul, mi-am salutat șeful și am plecat spre casă.
  Nu m-am încumetat să-l deschid, deși ardeam de nerăbdare să o fac. Am așteptat să ajung în apartamentul pustiu care pentru mine e ca o închisoare, singurătatea măcinându-mă. Mi-am aruncat haina pe unde am apucat și am despăturit șervețelul îndreptându-mă spre dormitor.
  Era un mesaj simplu: " Vreau să vorbim." Și un număr de telefon mai jos. Am oftat și m-am aruncat zgomotos în pat. Am apucat telefonul de pe noptieră și am tastat acel număr, gândindu-mă dacă e o idee bună să fac asta sau nu. Probabil dorește să afle răspunsul meu și cel mai bine ar fi să îl refuz politicos și așa să mă lase în pace.
Am apelat, el răspunzând imediat ca și cum ar fi așteptat cu sufletul la gură acest apel.
  - Alo?
Are o voce frumoasă, am dedus. Una din cele mai frumoase voci pe care le-am auzit vreodată. 
- Bună, sunt cel căruia i-ai lăsat acel mesaj, m-am prezentat eu. Dacă e în legătură cu acea propunere trebuie să te refuz.
  - Îmi pare rău să aud asta, puteam auzi regret în glasul său. Și totuși te-ar deranja dacă mi-ai putea face o vizită după orele de muncă la atelier, a întrebat luându-mă complet prin surprindere. 
E rău. E de foarte rău. Și totuși mă simt atât de atras de acest băiat pe care l-am întâlnit de doar două ori cum nu am mai fost de nimeni în acești ani de când locuiesc singur.
  - Nu știu..., am dat să-i răspund, dar m-a întrerupt.
  - Nu accept un refuz. Apropo numele meu este Jungkook.
Nume care i se potrivește, toată înfățisărea sa fiind dulce asemeni unei prăjituri.
  - Numele tău care este, m-a întrebat, conversația asta înaintând spre un punct de unde nu mă mai puteam întoarce.
Și nu am dat înapoi. Mi-ar plăcea să cunosc mai amplu băiatul din spatele receptorului, asta datorită curiozității mele. Deși știam că asta îmi va aduce doar regrete mai târziu.
- Yoongi... Min Yoongi, am răspuns.
- Îmi pare bine de cunoștință, Yoongi-hyung, mi-a folosit pentru prima oară numele sunând atât de diferit, mai pronunțat, accentuând fiecare sunet în parte, rostit de buzele lui.
Am zâmbit. Nu am mai zâmbit de foarte mult timp. El m-a făcut să zâmbesc, lucru pe care credeam că l-am uitat complet.