Yoonkook: Pictează-mă în Roz

Capitolul 4.

Jeon povestește:
Degetele meu au continuat să-i traseze conturul chipului din nou și din nou. Nu contează că oboseau. Tot ce voiam era să îl văd acolo, pe el și numai pe el. Devenise obsedant, dar e ca și cum asta m-ar ține în viață de acum în colo, tot ce am făcut până acum fiind doar nimicuri. În doar câteva ore caietul meu de schițe se umpluse de portretele lui hyung.
L-am aruncat pe pat și m-am întins pe spate odihnindu-mi mușchii obosiți și încordați. Oricât de perfecte ar fi acele portrete tot lipsește ceva, ceva ce numai el are, ceva care mă farmecă atât de mult la el. Mi-am închis ochii. Cât aș vrea să fie aici cu mine, chiar și pentru câteva secunde, am gândit. Sunetele provocate de bătăile în ușa de la intrare m-a făcut să tresar. A fost ca și cum cineva mi-ar fi ascultat ruga. La ușă era chiar el, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, iar o șapcă încerca să îi acopere părul verde-albăstrui.
- Hyung, am rostit fiind atât de uimit și încă întrebându-mă dacă ceea ce văd de fapt nu este o nălucă.
- Vrei să ieșim să facem ceva, dacă nu ești ocupat, m-a întrebat, eliminând complet partea cu năluca.
- Intră până îmi iau jacheta, i-am spus.
Acesta s-a oprit la intrare admirându-mi picturile în timp ce eu  mi-am luat jacheta din cuier. Când m-am întors acesta ținea în mâini portretul lui Jimin.
- E identic, a rostit tare cât să îl pot auzi. Nu credeam că arta poate fi așa uimitoare.
M-aș putea holba la el 24 de ore din 24 și tot nu ar fi suficient. M-am îndrăgostit irevocabil și iremedial de acest cântăreț uimitor la pian, am recunoscut.
- Dar nu mai uimitoare ca tine, am spus luându-i mâinile care se aflau pe rama tabloului într-ale mele.
S-a strâmbat și a dat să mă lovească, eu chicotind. Aș putea să mă obișnuiesc cu asta. Mi-a dat tabloul înapoi, eu așezându-l la locul său. Am ieșit împreună din atelier și am traversat strada unul lângă altul. I-aș putea cuprinde mâna într-a mea dacă aș vrea și totuși nu am făcut-o neștiind cum va reacționa. Vreau să fac atâtea nebunii alături de el, vreau să-l fac să zâmbească atât de mult încât să nu mă poată uita niciodată, nici dacă ar vrea.
  - Unde vrei să mergem, hyung, l-am întrebat, tăcerea noastră devenind apăsătoare. 
- Aș vrea să mănânc ceva dulce și să beau o cafea, a recunoscut având capul în pământ.
- Cafenea să fie, am strigat entuziasmat, făcându-l să-și ridice capul și atunci când a făcut-o i-am oferit un zâmbet.
  Am intrat în prima cafenea care ne-a ieșit în cale și am ocupat o masă. Pe fundal răsuna o melodie veche și extrem de tristă, iar atmosfera era una tristă și apăsătoare în concordanță cu vremea însorită de afară. Am comandat fiecare câte o prăjitură, hyung a cerut o cafea simplă și eu un capucino, la care el a râs.
- Eu știam că artiștii sunt cei mai mari consumatori de cafea, a rostit el chicotind.
- Nu-mi place, i-am mărturisit. Și consider că am destulă energie și fără.
În nici cinci minute chelnerița ne-a adus comanda. Privirea mea nu i-a părăsit nicio clipă chipul. Mă așteptam să mă evite și uite-l, de fapt aici cu mine. Aș vrea ca acest moment să fie veșnic.
- De ce portrete, m-a întrebat, prinzându-mă holbându-mă la el.
A sorbit o gură din cafea, ochii lui analizându-mă.
- Pentru că frumusețea e trecătoare, am rostit. Vreau să cuprind această frumusețe în fiecare tablou al meu, chiar dacă e doar un singur moment din viața acelei persoane. Tabloul va rămâne întotdeauna la fel, cât și persoana care este prinsă acolo. Veșnică.
Privirea i-a coborât asupra mâncării evitând contactul vizual. Asta din cauză că i-am spus că e frumos. Nu, e prea puțin spus frumos, e deja o operă de artă, o operă pe care mi-aș fi dorit să o fi creat eu.
- De când locuiești în Seul, hyung, l-am întrebat schimbând subiectul.
- De cinci ani, mi-a răspuns sincer. Mutându-mă aici am sperat că pot realiza ceva, dar nu a fost să fie.
Vreau să îl fac să se simtă confortabil în preajma mea, nu să îl întristez. Vreau să văd acel zâmbet pe care i l-am desenat în acel portret.
  - Nu e deloc târziu, hyung, am încercat să îl încurajeaz ceea ce nu am reușit.
- Spune cel care face ceea ce-i place, m-a atacat fără milă.
Am oftat. Brusc prăjitura nu mai era atât de dulce.
- Așa este, hyung, dar pentru a reuși asta mi-am părăsit familia la vârste fragede. Am lucrat cu jumătate de normă în timp ce am urmat liceul de arte, asta doar pentru a le trimite și lor din puținul pe care îl câștigam.
- Îmi cer scuze, a rostit, regretul acaparându-i glasul.
  Am scuturat frenetic din cap.
- Nu trebuie, hyung. Cu toții avem vise, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână la acel nivel, mi-am pus mâna peste a sa peste masă. Continuă să faci ceea ce-ți place, hyung.
Mi-a zâmbit cald, acel zâmbet făcându-mi inima să se topească. Mi-am împletit degetele cu ale sale, această atingere conferindu-mi încredere. Pe el îl vreau. Aspir la sufletul său cum nu am făcut-o niciodată în viața mea. 
  - Mulțumesc, Kookie-ah, m-a alintat.
Tocmai mi-a spus prăjitură? Am râs.
- De ce Kookie, am spus revoltat.
  - Pentru că numele tău se termină în "kook", mi-a explicat. Și pentru că ești dulce ca una, a roșit spunând ultima parte.
Atât de drăguț.
  - Atunci eu îți voi spune, mi-am frecat bărbia gânditor. Suga-hyung pentru că zâmbetul tău e asemeni zahărului.
- Ba nu e adevărat, mi-a strigat ceea ce nu mă va face să îmi schimb părerea.
- Hyung are cel ai frumos zâmbet din lume.