Yoonkook: Pictează-mă în Roz

Capitolul 5.

Yoongi povestește:
Cuvintele curgeau lent pe hârtia albă, alături de toate sentimentele mele. Nu am mai făcut asta de doi ani și nu am realizat cât de mult mi-a lipsit. Întotdeauna am fost judecat pentru că mi-a plăcut să creez muzică și pentru prima oară cineva m-a încurajat să continui să fac asta. Am zâmbit, chipul lui apărându-mi înaintea ochilor.
Am recitit versurile pe care tocmai le scrisesem.
" Tu ești cauza euforiei mele
Chiar dacă destinul devine crăpat
Nu contează cine scutură lumea aceasta
Nu da drumul la mâna pe care o ți
Nu te trezi din acest vis."
Mă simt mândru, mândru că am putut scrie asemenea versuri, chiar și după atâta timp. Am împăturit hârtia. Trebuie să îi dau să asculte asta. Vreau să știu părerea lui. Îmi doresc atât de tare să-mi fie ascultată muzica, să-mi fie apreciată munca și mai presus de toate să pot ajuta pe cineva cu versurile mele. Ce vis efemer. Mi-am privit ceasul care indica ora 2:35. Mi-am târșit picioarele spre pat și m-am întins, tot trupul meu relaxându-se. Mâine voi deține cearcăne cât China, dar asta e puțin relevant. Încă nu pot înțelege ce a găsit frumos la mine. Cu acest gând am adormit.
Alarma posedată a telefonului a fost cea care m-a trezit, anunțându-mă că începe o altă zi extenuantă. M-am schimbat într-o pereche de blugi negri și o cămașă de două ori mai mare care arăta extrem de caraghios. Mi-am luat jacheta de piele și am părăsit apartamentul, frigul de afară anunțându-mă că era abia 7:30. Stau aproape de restaurant așa că durează cel puțin 10 minute să ajung.
  Ajut la așezarea meselor și la curățenie, pe urmă îmi iau în posesie partiturile, mereu aceleași, de când m-am angaja aici. Primii clienți ne-au trecut pragul la ora 9, urmând alții pe urmă. Am început să cânt, partiturile fiindu-mi inutile. Când viața mea a devenit așa de banală și monotonă? Când am încetat să mă mai bucur și să mai zâmbesc? O mână mi s-a așezat pe spate, făcându-mă să tresar.
  - Eu sunt, hyung, a rostit privirea lui jucăușă întâlnind-o pe a mea. Ce-i cu fața asta lungă? Nu te bucuri să mă vezi?
De fapt, el a devenit bucuria mea de câteva zile. Găsesc fericirea în acel zâmbet radios.
- Bună dimineața, Jungkookie-ah.
S-a așezat lângă mine, trupurile noastre atingându-se mai mult decât de obicei. Aerul a devenit dintr-o dată insuficient.
  - Ce te aduce pe aici așa de dimineață,  am întrebat concentrându-mă asupra clapelor.
- Am venit să îl văd pe hyung-ul meu preferat.
Sinceritatea lui e o armă fatală. Mi-am reprimat zâmbetul și ce i-am spus a fost:
- Sunt singurul tău hyung.
Expresia chipului i s-a preschimbat într-una rănită.
- Adevărat, dar nu am nevoie de nimeni altcineva atâta timp cât îl am pe Suga-hyung, sigurața din glasul lui m-a dezarmat.
  Cum poate spune aceste lucruri atât de lejer? Cum își poate împărtăși toate gândurile cu mine? Cum de are atâta încredere în mine? Brusc mi-am amintit de bucățica de hârtie împăturită pe care o aveam în buzunarul jachetei. El a fost muza cântecului meu, o muză extrem de frumoasă. Am scos-o din buzunar și i-am întins-o.
- Citește asta, am rostit și el a despăturit-o imediat.
Zâmbea. Asta e de bine?
- Hyung, nu am mai citit niciodată așa ceva. E superbă.
Și totuși am fost respins de toate casele muzicale la care am dat audiții. Am surâs în urma complimentului său. Aș vrea să îl aud cântând, aș vrea să îmi cânte toate melodiile. Cum să îl întreb așa ceva? Tot am făcut-o. Mi-am apropiat chipul de al său, doar câțiva centimetri mai despărțindu-ne buzele, îi puteam simți respirația fierbinte mângâindu-mi chipul.
  - Vrei să cânți pentru mine, Jungkookie-ah?
Expresia uimită de pe chipul său m-a făcut să regret că i-am propus așa ceva.
- Aici? Acum, a întrebat privind în spate la toți oamenii din restaurant.
Era aproape plin, doar două mese erau goale. A oftat emoționat și a chicotit nervos.
- Nu trebuie să o faci dacă nu vrei, Kookie. Eu am greșit punându-te să faci așa ceva, am încercat să îi schimb decizia fără rezultat.
Mi-aș putea pierde locul de muncă făcând asta, chiar dacă merită. 
- Nu, vreau să fac asta, a punctat. Dar te rog să nu râzi.
  Nu aș putea niciodată să râd de el, nu după ce m-a încurajat ieri, nu după toate lucrurile pe care mi le-a spus. Degetele mele au cântat primele note, siguranța punând stăpânire pe mine cu cât înaintam mai mult, cu cât simțeam mai mult. El e euforia mea, am nevoie de el cum nu am avut nevoie de nimeni niciodată. Vocea lui m-a acompaniat imediat la început nesigură, ratând câteva note, dar urcând în intensitate, mângâindu-mi auzul cu cel mai frumos sunet din lume.
Deține una din cele mai frumoase voci pe care le-am auzit vreodată. Suavă, plină, melodioasă, magnifică. De ar putea toate cântecele mele să fie cântate astfel. A luat cu brio o notă înaltă, provocându-mi fiori pe șira spinării. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz, fericire în stare pură. Mâna lui a atins-o pe a mea peste clape și privirile ni s-au întâlnit, promisiuni, mii și miliarde de promisiuni puteam vedea acolo, numai pentru mine. Aplauzele ce au urmat după m-au făcut să zâmbesc. Erau pentru noi și mai presus pentru el.
  Brațele i s-au înfășurat în jurul meu și eu m-am lăsat îmbrățișat simțindu-i trupul cald copleșindu-l pe al meu.
- Mulțumesc, am șoptit fiindu-i extrem de recunoscător.
- Oricând, hyung.