~o gluma proasta?~
Sunt epuizata. Azi e duminica, si mi-am petrecut aproape toata cu Harry, lucrand la proiect. Tocmai l-am terminat, si Harry a plecat acum 5 minute. Sunt gata sa ma pun in pat, pentru ca e trecut de ora 10.
Dupa ce trec pe la Sara, urandu-i noapte buna, ma trantesc in patul meu si adorm imediat.
*
Dintr-o data, simt telefonul vibrand sub mana mea. E aproape miezul noptii. Cine poate fi la ora asta? E un numar necunoscut, asa ca decid sa il ignor.
Dupa cinci apeluri respinse in zadar, imi inchid telefonul, si incerc sa adorm la loc. O bataie puternica se aude in usa. Deja sunt speriata. Dupa ce primesc vre-o 5 apeluri anonime, cineva bate cat poate in usa, fara sa foloseasca soneria?
Merg sa deschid, dar nu e nimeni. Pe gresia rece, zaresc o bucata de hartie. O scrisoare.
Intru repede, si incui usa dupa mine.
Decid sa o citesc, nu pot astepta pana maine.
Raman masca.... Pe o foaie alba, scrie cu litere de tipar, adresa mea. Adresa vechii mele locuinte, care se afla la o ora jumatate de mers cu masina. Atat. Nici un nume, nici nimic altceva.
De ce ar scrie cineva vechea mea adresa intr-o scrisoare?
E clar ca aceea persoana imi stie trecutul. De cand m-am mutat aici nu am permis nimanui sa afle nimic despre viata mea.
Fara sa gandesc de doua ori, imi iau cheile, nu inainte sa o sarut pe Sara pe frunte.
-Ma intorc repede! ii soptesc la ureche, dupa care ies din camera ei.
*
Mai am 15 minute, si deja am intrat in oraselul meu. O lacrima imi incolteste in ochi, dar refuz sa o las sa cada. Am plans destul. Nu mai vreau sa sufar.
Vechea mea casa nu a fost demolata. E inca in picioare, si nu da semne de ruinare.
Intru inauntru fara nici o frica, aici am locuit eu. Inspectez cu lanterna de la telefon livingul, cu podeaua plina de cenusa.
In bucatarie, geamurile nu mai exista de mult. Privesc afara. Acum ar trebui sa vad o gradina de flori bine ingrijita, in schimb, buruienile imi acapareaza privirea. Continui sa inspectez parterul, care imi aduce atatea amintiri.
Intr-un final, urc timida scarile din ciment spre primul etaj, la capatul carora se deschide un hol lung, cu usi pe ambele parti. Iau camerele la rand, pana ajung in sfarsit la camera mea. Nimic diferit, totul e acoperit de cenusa, peretii sunt negri. Raman impietrita in usa. O groaza de amintiri imi strabat mintea, dar ca pana acum, obrazul meu este uscat. In schimb, un nod mare mi s-a pus in gat. Inainte sa plec, plimb lumina telefonului peste cenusa ce sta aici de doi ani. Undeva langa peretele candva umbrit de mobila mea roz deschis cu maro, o stralucire se zareste de sub stratul gros de cenusa. Cu sufletul la gura alerg spre obiectul cu pricina. O cutie. Cutiuta mea muzicala! Din pacate, nu mai functioneaza. Focul a afectat-o. Cutiuta era ascunsa in ultimul sertar, sub toate hainele. Asa ma asiguram ca nimeni nu o putea gasi. O primisem cand era mica de la Max. Mai aveam un fel de cufar, mai mic, al carui cheie o purtam la gat totdeauna, inclusiv in ziua incendiului. Cheia... inca o mai am. Dar cufarul nu mai tin minte unde il ascunsesem. In orice caz, au trecut deja 2 ani.
Dupa ce intru si in restul camerelor, urc la etajul doi, mai exact mansarda. Prima si prima data, ies pe terasa. Ce dor mi-a fost... Ma plimb pe terasa mare cat doua dormitoare, apoi privesc curtea din spate. Apa in piscina nu mai exista, in schimb o mazga verde acopera gresia acum de un albastru decolorat. Buruienile impanzesc si aici pamantul, acum crapat pe alocuri. Totul arata ca intr-un film de groaza, dar eu nu ma simt intr-unul. Eu ma simt acasa... intr-un mod diferit. Ma simt in casa copilariei mele, unde fiecare colt e o amintire frumoasa, dar trezeste in mine un sentiment de amaraciune si regret. In noaptea asta cerul e innorat, deci nu am sanse sa privesc stelele. Dupa ce vizitez restul mansardei, cobor in curtea din spate, pe care am inspectat-o inainte din priviri.
