"-Ce ai de gând să faci atunci când tot ceea ce mai ai este pe cale să fie pierdut? Vrei să îți spun ce am de gând să fac eu? Am de gând să îi zdruncin unul câte unul până vor regreta ceea ce au făcut. Am să le zdrobesc inima și am să mă hrănesc cu...
M-am trezit. Sunt neliniștit și nu pot să îmi iau gândul de la cele întâmplate, În special de la tatăl meu, deși nu ar trebuii să mă gândesc la el. Nici măcar nu am să îi scriu aici numele. Nu merită. Este dominant, meschin, diabolic, la fel cum a fost în toată copilăria mea, o copilărie pe care nu aș fi dorit-o nici măcar dușmanilor mei, pentru că nimeni nu merită să trăiască cu repulsie față de cei pe care ar trebui sa îi considerăm o familie. Familia mea acum, este formată dintr-o singură persoană. Ori de câte ori sunt cu Camille, mă gândesc doar la modul în care tatăl meu a încercat să o răneasca, să îmi răneasca familia. Singura familie. Acesta este motivul pentru care mi-am oprit sentimentele, însă nu mi-am șters memoria și știu ce am simțit atunci. Am simțit dezamăgire, neputință, ură.
Știu ce am să fac. Fratele meu, Joseph. El este cheia, persoana pe care tatăl meu o iubește cel mai mult. Suntem gemeni, doar din punct de vedere fizic, pentru ca eu nu as putea vreodată sa recurg la acțiunile care pe ei doi îi fac să semene atât de mult... El este mâna dreaptă a tatălui meu și merită același lucru. În toți acești ani l-am privit din umbră. Știu unde este la orice oră, iar răzbunarea mea constă în el. Fără să stau să mă gândesc prea mult la ceea ce ar putea să urmeze, am pornit. Am pornit spre Universitatea Pem Brooke din California, acolo locuiește în timpul semestrelor, tipic tatălui meu. Manipularea este punctul lui forte. "Fi normal pentru a fi neobservat", încă țin minte cuvintele astea. Ajung la intrare. O doamnă mă privește insistent. Are părul blond, și o privire destul de drăguță, ochii ei sunt verzi și senini, nasul îi este cârn iar ridurile îi acaparează chipul într-un mod impresionant, cred că este destul de în vârstă. – Joseph! Nici nu am văzut când ai ieșit! – Ămm... – Vrei cheia de la camera ta? Să spun da, să spun nu..? Dacă este o capcană? – A rămas la mine. Pe mai târziu! Primul obstacol, evitat. O să ajung să dau ochii cu propria-mi persoană, ca să zic așa.
Acum trebuie să găsesc arhivele. Unde doamne Iartă-mă stau? Sunt zeci de apartamente în căminul asta. Simt o bătaie pe umăr. Mă întorc. Un domn elegant apare în fața mea și se oferă să ma ducă la cameră. Cred ca este de la recepție. Dar ce cămin! Acum înțeleg de ce nu sunt hoteluri în California! – Este în regulă. Însă cred că mi-am pierdut cheia. Aveți cumva una de rezervă? – Sigur Joseph. Lasă-mă un moment. Caută într-o grămadă de chei. Am plesnit-o! – Camera 312? Zâmbesc subtil. – Da, asta trebuie să fie. – Poftim? – Da, asta este.
Domnul a fost foarte finuț, în defavoarea fratelui meu. Am ajuns la ușă. Intru încet pentru a nu mă da de gol. Îmi văd silueta, adică, pe cea a fratelui meu, mă simțeam ca într-o oglinda care-mi întorsese spatele, pentru ca și o oglinda s-ar ascunde de mine dacă ar știi ce am devenit cu adevărat în interiorul meu, dar nu. Este fratele meu, stă cu spatele și studiază dintr-o carte. Nici nu știe ce îl așteaptă.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
– Salut, cealaltă versiunea a mea. – James! Ce cau.... Serios? Aveam alte așteptări de la un vârcolac. Un singur pumn? – Ești al meu acum. Plecăm într-o mică expediție, frate.
L-am imobilizat. Persoana lui îmi aparține. Am ajuns acasă. Nici nu știți câte puteți face cu niște lanțuri împotriva unui vârcolac. Îmi pare rău pentru ce a urmat. Nu vă pot spune pentru ca următoarele rânduri ar provoca un prea mare impact emoțional. Totuși, am scos niște răspunsuri de la el. Încă am nevoie de el viu. Așa am să îl țin o vreme. Se uită în ochii mei. Camille stă în spatele lui. Pregătită pentru a-i pune capăt vieții de care nu va mai avea nevoie curând. – Tata va știi că nu sunt eu! – Tata va știi că nu sunt eu! – Nu mă mai imita! – Nu mă mai iimitaaa! Woff woff! Trebuie să fii puțin mai inutil când le spui, James, spuse Camille. – O să am grijă să fie așa.
O sărut pe Camille și plec. Mă duc să-mi întâlnesc tatăl. Al vostru, "Joseph".
