Exilat

Balul văduvei

Ziua 5, 27 august 1887

    M-am trezit, da, din fericire m-am trezit, după incidentul de aseară. A fost o seară plină de venin aruncat din toate părțile, și la propriu, și la figurat. Totuși, cred ca am băut peste măsură, fiindcă îmi aduc aminte foarte vag ce s-a întâmplat după ce am degustat în mod repetat burbonul. Un lucru trebuie să îl spun, sincer să fiu, tatăl meu chiar are gusturi la băutură. Întotdeauna a avut.

    Ies din camera mea, închid ușa și mă îndepărtez de ea, încercând să ajung în sufragerie. Scott îmi iese în cale.

– D-le. Joseph! Trebuie să fi fost o noapte grea, după dezmățul de aseară, nu? Să vedeți în seara asta.
– De ce? Ce se întâmplă în seara asta?
– Dl. Christian a primit o invitație la un bal privat, în seara aceasta. Și a spus că îl veți însoți.
– Ai idee despre ce este vorba?
– Chiar nu știu să vă spun, am înțeles ca este vorba despre întoarcerea unei figuri importante în oraș. Dacă mama dvs. nu ar fi fost moartă, aș fi pariat ca despre ea era vorba! Mereu îi plăcea să își facă apariția în cele mai inspirate moduri.
– Stai! Stai, stai! Ce?
– Îmi cer scuze. Nu trebuia sa fac afirmația asta. Trebuie sa fie destul de dureros. Luna viitoare se face un an..

    Scott a plecat, lăsând capul în pământ, de parcă ar fi crezut că voi fi agresiv la adresa lui. Ce fel de frate am? Cum de este mama moartă? Nu se poate. M-a vizitat acum 3 luni.
   
    Tatăl meu stă în sufragerie. Întru pe ușă, privirea lui se ațintește spre mine, de parcă era pregătit să mă ia la răspundere, ce am făcut seara trecută? Cred ca vrea să mă anunțe în legătură cu balul.

– Bună dimineața, vezi că..
– Mi-a spus Scott.
– În regulă, se pare că cineva este mai rapid decât mine.

    Îmi aprind o țigară, stau și mă gândesc ore în șir la diferite subiecte: la Camille, la planul meu, la mama. Este o coincidență, oare?

– La ce te gândești? Și tu speri să fie Lydia?
– Într-un fel..
– Niciodată nu i-au găsit cadavrul, și nici eu. Încă exista speranță Joseph...
– Este destul de târziu. Mă duc să mă pregătesc.

    Am plecat, nu îmi place să vorbesc despre un subiect pe care nu sunt stăpân. Conversația s-ar fi putut întoarce impotriva mea, și nu îmi doream asta. Întotdeauna mi-a plăcut să știu despre ce vorbesc și să duc conversația în direcția în care îmi doream eu, însă, de data asta nu puteam, pentru că, mamă mea moartă, nu părea moartă acum 3 luni, iar Scott mi-a dat de înțeles că a murit acum aproximativ un an de zile. Las aceste gânduri deoparte. Trebuie să îmi aleg un costum. Cred că cel negru ar merge de minune. Totuși, dacă este vorba despre o revenire a unei persoane care s-a presupus a fi moartă, trebuie să ma asortez cu peisajul. Dacă nu, îmi pare super rău dar negru chiar mă prinde.

   Se apropia ceasul de plecare, cu cât mă apropiam mai mult de balul misterios, cu atât mai mult curiozitatea mea era pe punctul de a exploda. Intr-un târziu, am ieșit afara, unde o limuzină neagră, mată, ne aștepta pentru a ne duce la destinație. Entuziasmul îmi străbătea tot trupul, în timp ce ma apropiam de adevăr cu fiecare minut petrecut aici.

     Am ajuns, la întrare ni s-a oferit un pahar cu bourbon, însă cred că am ajuns la fix. Imediat după noi, o altă limuzină oprește. Un covor roșu așezat pe jos ne-a călăuzit spre întrare, însă nu am apucat să intram înăuntru, muream de nerăbdare să aflu cine este. Am rămas în așteptare, încordându-mi fiecare mușchi din corp. Am fixat, cu o privire deprimată,
paharul. Nu apuc să îmi ridic privirea spre mașină, căci primesc un mesaj misterios pe telefon.

  "Să fie cine crezi tu, să nu fie... Cred că vei fi privat de acest răspuns. Te iubesc

A ta, Camille"

    Imediat după ce citesc mesajul,  ridic capul. Din mașină coboară o femeie, o silueta foarte frumoasă pusă în avantaj de către rochia mulata care îi scotea talia de viespe în evidență. Purta un voal negru pe față, de parca ar fi reprezentat un mesaj, era o asemănare izbitoare cu văduva neagră. Trece pe lângă noi fără sa ofere o privire, însă, într-un moment de neatenție, îi pică geanta. Mă reped să o iau și-mi ridic privirea. Îi pot observa ochii pătrunzători prin voalul negru. Îi înapoiez ce îi aparține, îmi pune mâna pe umăr și se apropie de urechea mea, de parcă ar vrea să îmi spună ceva. Și am ghicit. Mi-a șoptit la ureche fără nici o ezitare:

"Mulțumesc, James"

    Am înlemnit pentru un moment, și-a continuat drumul fără să îi pot cere o explicație, să fie cine cred eu? Să fie Camille, sau să fie oare... mama? Să fie altcineva? Cred că am fost descoperit.

    Încă sunt înlemnit și nu știu ce mă așteaptă. Nu știu dacă reprezintă o amenințare sau... un punct de sprijin?

Am nevoie de ajutor, al vostru James.