Exilat

Capcană mortală.

    Între pereții pictați de secrete ai universității bântui în căutare de liniște. Parcă din nimic s-a stârnit o forfotă de nedescris. Am impresia că toți mă privesc cu ură și toți vor ceva de la mine. Oare, îmi voi găsi liniștea înainte de a fi revendicat de coşciug?
Tablourile directorilor anteriori atârnă lugubru pe toată vastitatea holului, ca și când acest loc nu ar fi cunoscut vreodată libertatea abandonului. Cu siguranță l-aș fi putut învață eu despre acest capitol. Chiar dacă mi-am lăsat familia în spate de bună voie, da, a fost ca un abandon. Așa s-a simțit în sufletul meu.

    Ca de obicei, spectrele minții își fac simțită prezența până când ecoul suferinței mele se făcea simțit până în măduva oaselor. Cu fiecare pas pe care îl fac pe acest pământ simt că mă incâlcesc tot mai tare în propriile-mi răni. Într-un final, decid că a venit timpul să mă îndrept spre casă, singurul loc în care îmi pot descompune esența de toată aparența de care dau parte. Îmi croiesc drumul prin parcul alăturat școlii, vremea pare să fie la fel de înnegurată ca și mine, pomii dansează agonizați un vals sinistru cât timp furtuna își selectează cu grijă victimele. Cât de ironic, nu? Furtuna este sursa lor de viață, însă în momentul ăsta, ea este singura care îi suprimă. 

    Fără să îmi propun, în drumul meu, dau de Anastasia. Ar fi fost ceva plăcut, însă, nu era singură. Era cu fătul care o bruscase mai devreme, se pare că istoria avea să se repete. Mă apropii și privesc din umbra care-mi era paravan, încercând să ascult ce vorbesc, însă, în zadar, clipesc, iar situația devenise neplăcută pentru ea. Trebuia să intervin, trebuia să o fac să se îndrăgostească de mine. Cred că tocmai am găsit momentul potrivit. Iar el, din băiatul aproape bădăran pe care-l gonisem mai devreme, se prefăcuse un demon, o puteam observa pe Anastasia cum își aștepta sfârșitul sprijinită de gardul care îi păzea spatele. Atunci, mi-am dat seama ca este timpul sa intervin. Într-o bătaie de pleoape ajung în spatele lui.

- Nu astăzi, roșcovanule, îl provoc eu.

    În următorul moment, fiara macabră ajunsese lângă mine. Știam că nu îmi putea răspunde. Demonii sunt foarte silențiosi în forma lor naturală. Fără știința mea, în următoarea secundă mă văd aruncat la trei metrii depărtare. Ghiozdanul mi-a atenuat căderea. Privesc pomul care-mi e alături și rup, fără chibzuire, un țepuș care avea să îi fie fatal. M-am apropiat cât de repede am putut de el, și i-am înfipt tepușul în inimă. Un demon nu a avut niciodată șanse împotriva unui vampir, pentru că, deși aveau o forță imensă, viteza le era punctul slab. Era simpatic, și destul de optimist dacă a încercat să mă înfrângă singur. Pot observa cum trupul său se descompune în mii de bucațele de cărbuni. Îmi scutur mâna gentil și revin la Anastasia.

- Ești în regulă? Cred că îți place să atragi probleme... Am dreptate? Întreb eu, politicos, zâmbind spre ea.
- Mulțumesc mult... Când ești fiica Reginei Iadului, crede-mă că te caută ele pe tine.

    Cineva tocmai s-a dat de gol... Odată cu conversația am început să ne deplasăm subtil spre căminul ei.

- Mama ta...
- Da, e oribil, crede-mă. Îmi spune ea, cu ochii înlăcrimați. Prea multă presiune din toate părțile.
- Sau ești doar frumoasă, afirm eu, încercând să culeg cât mai multe informații utile de la ea. Privirea sa este rușinoasă, rare ori mi se dăruiește.
- Eu... mulțumesc. Am impresia că te-aș cunoaște de o viață.
-Nu ajunge o eternitate pentru a cunoaște un om suficient încât să îl clasifici.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că de multe ori viața ne scutură de petale, iar eu pe ale mele le-am pierdut de mult... acum sunt doar ghimpi, îi spun eu, încercând sa obțin ceea ce îmi doresc. Știam că cu cât mă avânt mai tare în conversație, cu atât va fi mai atrasă de mine.

- Te-aș putea asculta, despre orice ar fi vorba, orice ai avea pe suflet.
- Nu m-ai înțelege, mă tem.
- Pot să încerc .
- Nu am încredere în oameni, am avut prea multe răni de vindecat în urma lor.
- Ce te-a făcut să fii astfel?
- Probabil lipsurile esențiale... primul meu cerc vicios fiindu-mi chiar propria familie.
- La tatăl tău te referi?
- Da... tu de unde...?
- Mama mea mi-a povestit câte ceva.
- Mă compătimești, așa-i?
- Nu. Îmi doresc să mă lași să îți schimb părerea despre încrederea ta în oameni.
- Apreciez...
- Deci?

    Ezit un moment să îi răspund, pentru a da impresia de reținere, apoi, îi răspund:

- Uite, nu cred că am fost în totalitate sincer cu tine, într-adevăr, sunt James, însă, fratele meu este plecat într-o excursie de ceva timp, este posibil să mă fi văzut pe mine... Dându-mă drept el.
- De ce te-ai da drept el? Mă-ntreabă ea confuză.
- Tatăl meu m-a cam respins... Nu îi plăcea să se știe ca și eu exist, norocul meu că suntem gemeni, mai ieșeam și eu din umbră când el era absent.
- Wow, trebuie să fie mai groaznic decât mama mea.

    Mă opresc pentru un moment, îmi îndrept privirea în partea opusă, și mă străduiesc să-mi simulez lacrimile... Apoi, îi răspund, plâns.

- Probabil... Era. Acum este mort.
- Dar stai... Când...
- Ieri, deși era o persoană oribilă, era singurul care-mi fusese alături de când mama mea a fost ucisă... Nu pot să îmi imaginez că am să trăiesc fără el. În fine... neimportant.

    Unul lângă celălat, incompatibili în structură si intenții, ne îndreptăm spre la revedere. Zăresc dintr-o îndepărtare tot mai mică casa Anastasiei, iar neliniștea care o frământă pe față este tot mai evidentă. Oare ce gând o torturează astfel? Îi pot simți sângele din vene curgând impetuos si respiratia accentuându-se treptat. Era inutil să încerce să își mascheze anxietatea față de mine, o puteam percepe foarte clar.

- Presupun că trebuie să ne despărțim aici, adaugă după momentele parcă nemărginite de tăcere dintre noi, iar eu îmi întorc atenția asupra nevoii sale de a-i fi dedicat complet neieșindu-mi din rol.
- Da, presupun că aici ne despărțim, momentan.

    Zâmbetul său înflorește glorios la auzul vorbelor mele camuflate de adevăr, iar eu știu mai concret decât oricând că suntem pe teritoriul meu, cu regulile mele, iar ea nu îmi mai poate scăpa din plasă.

    Ușor si fără vreo intenție de a scurta din așteptare, mă apropii de figura firavă a pionului din povestea mea, obținând o reacție total favorabilă așteptărilor mele. Ea sfârșește tot mai adânc în fântânile fără fund din ochii mei provocându-mi o senzație de superioritate incredibilă.
Mă opresc suficient de aproape de trupul său de muritoare și nu evit să îmi folosesc toate armele aflate in posesia mea.

- Cred că îți datorez o mulțumire, zise ea cu obrajii roșiatici.

-Pentru ce anume?

    Pentru că m-ai salvat. Pentru faptul că te-ai deschis în fața mea. Mulțumesc. Și atunci, pe vârfuri și cu inima infiorată de propria capacitate de autodistrugere, buzele sale se ridică înspre ale mele, astfel, eu îi ușurez sarcina de a se nenoroci pe veci cu mare drag...

Camille, dacă vezi asta, scopul scuză mijloacele. Cât despre tine Anastasia, a mea ești. Al vostru, James.