Exilat

Pic sau mă ridic?

Ziua 4, 26 august 1887

Soarele răsare, nu pot dormi și nu știu de ce. Mă duc și mă plimb în grădina casei, aici aerul era diferit. Puteai să te descotorosești de toate gândurile murdare care te acaparau în cele mai întunecate zile. Da, întunecate zile. Pentru că aici, și zilele erau ca toiul nopții, ca și când soarele ar fi vrut să nu fie martor la ceea ce urma să se întâmple. Destinul cere mereu despăgubire victimelor și celor care rănesc, dar mie nu îmi păsa. Toată lumea era oarba și mută din orice punct de vedere, pentru că nu înțelegeau ce se petrece, iar oamenii se tem de ceea ce nu pot înțelege și ceea ce depășește condiția lor plată. Într-un final, otrăvit de gânduri, ajung la lac fără a-mi da seama de trecerea de la un plan la altul. Îmi arunc pălăria și mă trântesc în genunchi cu tot cu gândurile întunecate care puseseră stăpânire pe trupul meu, gânduri menite doar muritorilor. Sper că Dumnezeu sau oricine mă aude în momentul ăsta, să ma ajute să fac dreptate.

Deși vorbim despre California, un oraș în care nimeni nu aude, nimeni nu vede și nimeni nu este vinovat de nimic până la proba contrarie, de data asta nu a fost așa, un lucru care mă face să îmi pun un mare semn de întrebare. După mica plimbare, ajung acasă, mă duc în sufragerie, unde-mi vad tatăl. Stă așezat, fumează un trabuc și citește ziarul cu noutăți.
- Unde-ai fost? Mă-ntreabă el, cu pulsul într-o continuă ascensiune.
- Eram în grădină, am fost până la lac, nu puteam dormi. M-am trezit înainte să răsară soarele.
- Să fie ultima dată când pleci fără să îmi spui. Se pare ca fratele tău își face apariția! Exclamă el, așteptând să îi iau ziarul din mână.

Într-adevăr, era vorba despre inconștiența mea de aseară. Mă simt împlinit. Totuși, bine că sunt doar niște suspiciuni și nu este scris totul alb pe negru. Tatăl meu îmi vorbea în tot acest timp, cât citeam ziarul. Eu, însă, deja nu mai eram atent la ce spunea. Tot ce ma interesa era ca el nu știa nimic despre mine. Așa, respirația mi s-a domolit.

Stau tăcut câteva zeci de secunde și mă prefac că nu știu despre ce este vorba în articol. Nu știam ce ar fi spus adevăratul Joseph, iar mintea a început să mi se învârtească, oripilată.
- îl vom executa! I-am spus.
- Așa va fi. Dar trebuie să fim precauți, Joseph.

Cu fiecare secunda petrecută în preajma lui, otrava răzbunării se imbiba mai tare în capul meu și îmi trezea nenumerate suspiciuni, oare tu știi cine sunt de fapt, tată? Ar fi fost întrebarea care i-aș fi pus-o in momentul respectiv, dar nu. Am tăcut.

Știam cum o sa îi vin de hac.
- Vrei ceva de băut, tată?
- Avem o sticlă de burbon în bucătărie, dacă ești amabil.
- Dorința ta e poruncă pentru mine.
Trebuie să îi mulțumesc Tessei pentru ce va urma. Am pornit prin labirintul coridoarele până la o ușă micuța. Trebuie să fie bucătăria. Deschizând-o, mi-am dat seama că aveam dreptate. Zăresc un pahar, special pentru burbon... Norocul meu, ghinionul lui. Niciodată nu plec la luptă fără arme. Îi pun în pahar imediat după ce torn câțiva stropi de Lakeos, o poțiune făcută de Tessa, ce are la bază o plantă otrăvitoare, care te macină din interior puțin câte puțin. Este folosită pentru a calma câinii maidanezi, însă în proporții mari, poate produce leziuni, sau chiar decesul victimei.

Închid ușa după mine și mă întorc cu doua pahare, care lăsau în urma un miros îmbietor de burbon. Cel din mâna stângă, este pentru Christian, celălalt, al meu.

- Poftim, tată. Îi întind paharul din mâna stângă.
- A câta oară uiți regula, Joseph? Trebuie să mai petreci niște timp cu Scott. Aici, servim cu mâna dreaptă.
Privesc o secundă în gol, nu trebuie să dau de bănuit. Îi întind paharul din mâna dreaptă.
- Noroc, pentru viitorul nostru succes.
- Noroc! Apropii paharul de al lui cu toată forța, l-am spart.
- Îmi pare rău! Strâng eu.
- Tot neîndemânatic ai rămas. Stai liniștit. Scott! Ai ceva de strâns.
Zâmbește nestingherit. Îmi aduc alt pahar.

Noroc, tată. Al tău Joseph.