Exilat

Extaz

    În fața ochilor mei osteniți, stătea fără reproșuri pentru omul care am devenit în ultimele săptămâni, singura persoana care-mi putea face inima să pulseze incontestabil,  singura persoană care putea să îmi topească inima azotată, și totodată, singura persoană care putea să treacă de barierele mele la orice oră, cu o singură atingere. Era Camille.

    Într-o fracțiune de secundă am început să simt cum inima mi se dezgheață, pulsul meu se modifica ascendent iar respirația-mi era tăiată. Știam. Ea era cauza a ceea ce avea să mi se întâmple chiar acum. Am ridicat barierele din jurul meu și cred că tocmai am lăsat-o sa între în sufletul meu, din nou. Acum, deși răzbunarea mea nu a fost dusă la capăt din cauza unor întâmplări colaterale care m-au făcut să îmi schimb ținta, ceva îmi spunea că a mea iubită, Camille, nu era slăbiciunea mea. Era tocmai forța de care aveam nevoie pentru a îmi duce la capăt planul. Din James, Luminatul, am devenit doar James.

    Parcă tot ceea ce am trăit până acum, în ultimele săptămâni, m-au epuizat atât fizic cât și psihic. Am crezut că dacă vreodată avea să repară Camille în peisajul meu, voi fi mult mai vulnerabil. Până acum am crezut că sentimentele ne fac așa, insă, acum, pus în fața faptului împlinit, pot spune că oboseala pe care am acumulat-o mi s-a transformat în odihna iar toate sentimentele mi s-au reașezat pe rafturile pierdute pe vastitatea sufletului meu.

    Nu știu cum să reacționez, în tot acest timp, cât gândesc ceea ce scriu aici, se așează involuntar clipe de tăcere între noi. Îmi las gândurile de o parte, și alerg spre ea pentru a o îmbrățișa cât mai repede. Tot ceea ce voiam să simt era capul ei pe umărul meu, așa cum nu l-am mai simțit de multa vreme. Îmi doream o sărutare sau, cel puțin, un "te iubesc". Camera-mi era martoră. Știa de câte ori am vorbit cu interiorul meu despre Camille. Ajung in brațele ei, voit. Scot din mine toată ura și o înlocuiesc cu ce avea să îmi ofere Camille, doar iubire. Îi spun, fără să mai las o secundă de așteptare.

– Mă bucur nespus că ești aici.
– Întotdeauna am să fiu aici, chiar dacă am fost absentă, eram de fapt, aici, cu tine, dragul meu.

    O privesc în ochi, și fără să ezit, fac ceea ce am vrut să fac în tot acest timp. Îmi apropii buzele de ale ei, atât cât să îi simt răsuflarea greoaie cum se așează pe buzele mele și într-un final, îmi ating scopul. O sărut așa cum nu am mai făcut-o vreodată. Mă oprește, mangâindu-mă încet pe gât, și se apropie de urechea mea stânga, intenționând să îmi șoptească ceva:

– Voi fi cu tine de la amurg până în zori, chiar și atunci când fizic voi fi absentă.

    Auzindu-i cuvintele, am rămas blocat. Nu am să pot descrie vreodată în cuvinte ceea ce am simțit în momentul acela. Aveam impresia că după ce m-am aruncat în mijlocul oceanului sângeriu, neștiind să înot, colacul meu de salvare tocmai apăruse având ca scop întoarcerea mea la țărm. Aveam să ies de aici. Aveam să ies și să elimin toate gândurile macabre odată cu venirea ei, de fapt, speram că va fi așa. Îi răspund, entuziasmat și în același timp, euforic:

– Împreună...
– Mereu...
– Și pentru totdeauna.
– Răspunsul ăsta îl așteptam, iubito.
– James... Mi-aș dori ca acest moment să nu se mai sfârșească vreodată, să rămânem așa pana la capat de veac, sau cel puțin să ne aducem mereu aminte de noi așa: împreună, iubindu-ne.
– Cred că ajunge cu sentimentalismele pe ziua de astăzi, dragă. Dau în diabet la masculinitate de la atâtea replici amoroase.

    Instant, își schimbă expresia facială, probabil că nu mi-a gustat gluma, aparent, nesărată.

– Ca întotdeauna la tine exprimarea sentimentelor este concisă și de scurtă durată, precum și alte lucruri, dar astea sunt detalii. Cum se desfășoară planul tău? Mă atacă ea.
– Nu aș mai știi cum să definesc acest parcurs cețos.
– Te frământă ceva? Pari încordat.
– Cred că m-am abătut de la drumul meu inițial. A da, tatăl meu este mort, mama este captivată de Regina Iadului, în Iad, iar aceasta i-a luat forma și se plimbă pe aici prin oraș, dar cum ai spus și tu, astea sunt detalii.
– O-okay. Nici nu mă așteptam să fie ceva normal când vine vorba de tine. Nu știu ce să zic, poate că trebuie să parcurgi un plan în paralel cu cel propus pentru a descoperi ceea ce încă nu știi.
– Cum ar fi?
– Poate să conștientizezi faptul că răzbunarea îți va săpa și ție o groapă la un moment dat? Spune ea, strictă.
– Nu înțeleg. Ce vrei să spui cu asta, Camille?
– James, nu ești prost. Știi în ce te-ai băgat.

   Tac pentru câteva secunde și schimb subiectul. După ce ne-am lămurit unul pe altul în legătură cu ultimele săptămâni, am ajuns în pat. O pot privi cum doarme, este foarte frumoasă, se aseamănă unei zeițe. O privesc și cad pe gânduri.

   
    Draga mea Camille, dacă ai știi de când așteptam momentele astea. De când așteptam să îți spun ceea ce gândesc.
    E doar ora două și tu ai gust de miez de noapte lângă coastele mele încâlcite în prezența-ti, te simt lejeră ca plumbul asupra inimii deteriorate din zâmbire, te simt mai mult a mea decât ți-ar sta în fire în alte dăți. Fântânile s-au sigilat după pleoape, buzele s-au unit în nespuse soapte, iar eu te venerez împreună cu cerul tot cât timp taci in poeziile mele scrise-n oase.
    Tu doar spune-mi "iubire" că de restul jur solemn să mă ocup eu, pentru tot restul vieții. Spune-mi "iubire" atunci când chipul mi-l întorc spre tine cu zâmbetul înlăcrimat și cu pleoapele zăpăcite. Spune-mi "iubire" ori de câte ori plec in leagăne străine, ori de câte ori din pieptul meu auzi suspine, ori de câte ori sunt înlănțuit de nimicu-mi definitoriu. Tu spune-mi "iubire" când cometele îmi sunt putine pentru viciile coastelor mele, când iti dăruiesc adio-uri la apus si te reiau în vene la răsărit, când universul îți devine prea mic...

    Trăiesc din tine și în sfârșit mă simt muritor și plin de comori, ca și când aș încarna un cer sufocat de stele... Te iubesc, Camille.

Al tău, James.