"În cinstea tuturor celor care se iubesc și speră la fericire.
La mulți ani de Sfântul Valentin."
În următoarea zi, mă trezesc, revenind la viața monotonă la care-mi era dat să mă raportez. A fost o noapte groaznică, gândul că Tessa a dispărut mă face să îmi neg propria existență. Nu știu ce să fac, încă sunt îngândurat și sper că atunci când am să fac trecerea din camera mea obscură spre sufragerie, o voi vedea pe Tessa, stând pe canapea și parcurgând paginile însângerate de informații eronate ale cărților clișeice care îi îndestulau pofta de citit. Admit că Tessa este o persoana foarte puternică, poate, mai puternică decât aș putea concepe și sunt sigur că se poate descurca cu orice piedică care i se va pune în cale. Mi-a demonstrat asta și ieri. S-a jucat cu mintea mea, făcându-mă să tremur doar cu o simplă mână ridicată în zadar, dar, pe lângă toate spiritele care mă bântuie în casa asta, mă mai bântuie și gândul că ar putea pății ceva pe responsabilitatea mea. Asta, cu siguranță, ar duce la ofilirea mea interioară.
Tot ceea ce pot face în momentul ăsta este să sper. Să sper că se va întoarce teafără atunci când o va face, dacă o va face. Gândirea mea morbidă mă omoară în întregime și
probabil, este unul dintre cele mai mari defecte ale mele. Gândurile paradoxale la care mă supun îmi distrug conștiința iar trupu-mi cere sânge. Sunt distrus de situația în care mă aflu, am senzația că de fiecare dată când fac un pas înainte, mă împiedic și fac doi înapoi. Simt că mă învârt în cerc, asemenea planetei noastre. În momente ca acestea, îmi doresc să fiu lângă Camille. Nu am știut niciodată din ce sunt confecționate sufletele, dar mereu am avut impresia că ale noastre erau făcute din același material. Eram sigur de asta, încă sunt. Îmi pare rău că suntem la distanță și ca într-un fel i-am fost infidel, însă, în mintea mea nu este nimeni altcineva în afară de ea.
Mă uit pe fereastră, încercând să evadez din lumea mea nenorocită, sperând să mă văd măcar pentru câteva secunde într-un loc care să fie așa cum aș vrea eu... În următoarele momente, gândul îmi pătrunde în dimensiuni uitate, venele sub piele se relaxează în mișcări ghidate belicos de către clarul de luna, pieptul se lasă păgubaș știind că nu va rupe vreodata cutia toracică pentru a evada din realitățile altora. Aud muzica si mă las legănat de geamătul său simfonic, mă las purtat în pas de vals pe covorul verde al verii, cu pași goi in neant ca și când absolutul mi-ar aparține drept moștenire. Cerul părea să se îmbolnăvească de albastru sub ochii mei închiși la mângâierea vântului parcă născut acum.
Mă simt de parcă îmi regăsesc trecutul, unul creionat de către inima lăsată în mijlocul ruinelor copilăriei mele. Îmi vad familia strânsă la un loc sub un cireș de vară, ei toți fiind zâmbitori și înconjurați de culoare, de viață și de fericire. Ah, fericirea... Mă temeam că îmi vor ruginii organele până la sosirea ei în trup și suflet.
În aer se revarsă valuri de petale, peste chipul celor iubiți în subconștient și peste ochii mei înlăcrimați. Totul este așa cum mi-aș putea dori, așa cum am visat dintotdeauna să fie: armonie, dragoste și înțelegere. Peisajul este feeric. Prezența lipsurilor mele aduce pe boltă miliardele de cioburi pe care le-am lăsat a-mi mărturisi pașii și mă simt întreg sub acest răsărit de incipit.
Fratele meu stă lângă mine și ne jucăm cu mintea părinților noștrii. Suntem atât de identici, încât nu ne pot deosebii proprii părinți. Gândim, arătăm și simțim la fel. O văd pe Camille, se apropie de noi cu zâmbetul până la urechi, insă, în momentul când mă apropii de ea să o îmbrățișez, deduc că îmbrățișarea avea să îmi fie mortală. Mă înjunghie barbar cu un tepuș în inimă iar apoi mă privește cu repulsie. Mă prăbușesc la pământ, așternându-mă asupra sa precum valurile de stâncile statice și curmătoare de viață ale mării. Zac muribund pe solul meu din așternut de flori și ceea ce cândva fusese fericirea se preschimbă într-un coșmar.
Recapăt un control parțial asupra a tot ceea ce am fost vreodată doar atunci când durerea îmi străpunge toate simțurile. Nu mai înțeleg, nu cred că am înțeles vreodată... de ce Camille? De ce eu? De ce noi, prizonierii propriului basm?
Sângele curge necontenit, și odată cu el, lacrimile de disperare și frustrare. Slăbiciunile mele au devenit adăpost pentru ghimpii celor iubiți... Simt că ochii îmi ies din orbite iar sufletul mă salută cu speranța de a găsi liniște în alta parte. Fratele meu stă lângă ea și mă privește. O pot auzi cum mi se adresează dezmorțită, privind în gol, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:
– În sfârșit vei fi fericit, James!
Acum, îi pot viziona de jos, însă nu pentru mult timp. Joseph se apropie de Camille și o sărută. Nu vreau să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă simt trădat, sunt pe cale să dispar de pe fața pământului, iar fratele meu și soția mea nu schițează părere de rău pentru cicatricile pe care mi le oferă proaspete. Ei dau o nouă definiție fericirii lor, o definiție în care eu și defectele mele nu aveam loc.
Pătrunde o lumină prăfuită în sfera mea cosmică care mă împiedică să văd adevărul parcă crunt de evident. Răsună râsetele lor, însă nu deosebesc concretul de abstract. Să fie doar in capul meu? Oare... Mi s-a scurs veacul? Tânjesc cu ardoare după răspunsuri și parcă universul refuză să mi le ofere. Apar părinții-mi îmbrăcați în veșmintele fericirii, iar totul se desfășoară în prezența mea ca și când aș fi absent.
Pot simți cum sufletul mi se destramă și se pregătește de plecare. Cred că tocmai au aruncat cărțile pe față, iar asta mă face să disper. După zeci de secunde, încep să îmi aud părinții, felicitându-mă. Nu știam ce se întâmplă, până în momentul în care imaginea mi s-a întunecat și puteam să îmi văd propria persoană moartă în fața ochilor. Camille era lângă mine, însă Joseph dispăruse.
Atunci mi-am dat seama.
Nu eu eram cel care murise, eram felicitat de propria mea familie fiindcă am dus la moartea lui Joseph. Dar de ce am simțit asta din perspectiva lui? Să fie oare asta pedeapsa mea? Sau... O întrebare mai bună. Asta este lumea mea plină de fericire? Nu știu dacă să neg sau să aprob că... Dacă fratele meu nu ar fi fost, aș fi fost o persoană fericită.
Simt cum tălpile încep să-mi ardă iar mintea-mi scoate la suprafață tot felul de scenarii, să fie din cauza faptului că încerc să îmi dovedesc ceva? Ar trebui să termin cu existență firavă a fratelui meu? Ar duce asta la fericirea mea, sau nu?
Poarta de ieșire din propriul cap mi-a apărut în față, pot auzi cum cineva îmi strigă numele. Deschid ochii și revin la realitatea mea inutilă. Stau pe scaun, în fața geamului iar cineva mă striga în mod insistent din spatele meu. Să fie Tessa? S-a întors oare? Mă reped să văd cine este. Îmi întorc capul iar în următorul moment am rămas blocat. Nu mă așteptam la asta.
CITEȘTI
Exilat
Vampire"-Ce ai de gând să faci atunci când tot ceea ce mai ai este pe cale să fie pierdut? Vrei să îți spun ce am de gând să fac eu? Am de gând să îi zdruncin unul câte unul până vor regreta ceea ce au făcut. Am să le zdrobesc inima și am să mă hrănesc cu...
