Hoata de inimi- Complet

9. Carti profunde

9. Carti profunde

Erau atatea lumini in jur si corpul imi era amortit. Ma simteam ametita, tulburata. Se intampla ceva si nu aveam habar ce. Eram intinsa pe un pat atat de tare ca imi frangea coastele. Mi-am trecut mana peste stomac si o durere m-a rupt de la jumatate. Corpul meu era cuprins de spasme puternice pe care nu le puteam controla. Fiecare lovitura insemna o noua durere ce nu se estompa, fiecare lovitura ma usca, fiecare lucru neindurator din camera, lumina, zgomotul, tipete, zapaceala, ma facea sa transpir si sa simt o caldura atat de neobisnuita in zona burtii. Am simtit ceva ud pe pat si mi-am dat seama ca sangeram puternic. Convulsiv, stomacul mi s-a ridicat si s-a coborat intr-o clipita, apoi si mai mult sange a tasnit dintre picioarele mele. Respiram sacadat, broboanele de sudoare se prelingeau pe fruntea mea, peste tot se auzeau tacanituri de furculite si ochii nu mai prindeau decat lumina ce era indreptata spre mine.

M-am ridicat aproape in sezut cuprinsa de durerea ce ma punea la pamant, apoi mi-am trantit spatele de pat facandu-mi coloana sa trosneasca. Nu aveam ce face, ma chinuia foarte tare. Simteam ca mi se departeaza soldurile, ca oasele se trag sub carne, lasand sangele sa iasa in voie din corpul meu.

Aproape surda la ce se intampla in jur, am reusit sa disting vocile unor barbati care imi dadeau indicatii ce sa fac si desigur, sopteau intre ei fara ca eu sa inteleg o iota.

-Respira, Nicoleta! ma incuraja unul. Nu mai e mult!

Respiram, trageam cu nerusinare aer in piept, dar ma usturau plamanii. Vroiam sa plang, nu stiam ce se intampla cu mine. Nu mai cunoscusem dureri ca acestea in viata mea, de ce tocmai acum?

Tot ce-mi aduceam aminte era cearta dintre Cezar si mine, apoi faptul ca am adormit cu spatele la el si acum ma trezesc aici, strapunsa de aceste chinuri oribile.

Imagini imi invadau mintea. Imagini cu mine si sotul meu, cu o cearta, de fapt un schimb de replici care nu se intamplase.

“-Va fi bine cat suntem impreuna.

-Nu e bine, Cezar!

-De ce?

-Pentru ca iti voi frange inima.

…

-Nu intelegi!!! Nimeni nu intelege! Oamenii pe care ar trebui sa ii iubesc, ii urasc. Si oamenii pe care ii urasc…

-Shhh…

-Nu se va intampla, Cezar. Nici cu tine, nici cu altcineva!

…

-Nu putem fi impreuna, Nico!

-Cine zice?

-Suntem prea diferiti…

-Cezar…?!

-Al cui sfarsit ar trebui sa fie asta? Rapunde!

-Al meu, pentru ca “noi” nu exista.

…

-Nu vreau sa raman singura.

-Nu se va intampla nimic; voi fi alaturi de tine. Promit!

-Nu sunt speriata…. Vreau sa fiu! Vreau sa doara! Vreau sa te simt! Nu pleca!

-Noi nu avem viitor!”

Lacrimile se scurgeau din ochii mei goi. Durerea ma seca cu fiecare clipa trecuta. Stiam ca acel dialog era doar in mintea mea. Stiam ca se va intampla pana la urma… el ma va parasii, el imi va frange inima si tot el va fi cel care nu va privii inapoi. Nu vreau asta….

Durerea a revenit mai puternica. Sangele a inceput sa-mi pateze rochia alba pana la stomac. Eram nemiscata, simtind cum imi dau sufletul pe masa aia.