Crystal-Forever young (În lucru)

10.Acceptarea

Mă simţeam pierdută. Trecuse deja o oră de cînd mă plimbam fără ţintă prin parcul central. Mă gândeam fără încetare la clipa aceea. La clipa aceea blestemată, când voi afla în sfârşit adevărul. Când totul se va lumina în sfârşit. ,,Fără secrete,, , îmi repeta în mod mecanic subconştientul. ,,Mai sunt câteva luni, Crystal, Iar apoi gata,,. Fără secrete, trecuturi ascunse, fără famili apărute de nicăieri, doar o eternitate liniştită şi plictisitoare alături de familia mea, anormală, dar totuşi liniştită şi plictisitoare şi de prietenii mei liniştiţi şi plictisitori. Asta îmi doream! Ei bine şi poate nu chiar atât de plictisitoare. Dar dacă avea dreptate? Dacă Angel avea dreptate? Dacă odată cu aflarea secretului acela teribil viaţa mea se va schimba definitiv? Mă temeam de schimbări. Mă temeam de necunoscut şi de schimbări. Mă temeam de ce urma să aflu. Eram mai curioasă decât un copil de Crăciun înainte de a-şi deschide cadourile. Oare ce se afla în cutia frumos împachetată pe care Angel se hotărâse în sfârşit să o deschidă? Despre ce era vorba? Despre mama, tata, sau poate era ceva legat de Jane? Nu. Era despre mine. Sigur era despre mine. Ceva era în neregulă cu mine. Poate sunt vreun extraterestru picat în cap de pe nu ştiu ce planetă îndepărtată. Sau poate o sirenă. Îmi va creşte probabil o coadă cu solzi arginti cum îmi zicea mama când eram mică? Poate...poate...Nu poate, sigur am înebunit.

Eram atât de absorbită de propriile gânduri, încât aproape că nici nu observasem când un copil era cat-pe-aci să mă lovească din plin cu tricicleta lui verde. Băieţelul, cu părul blond şi buclat, mă privi cu ochi speriaţi şi murmură o scuză mai mult pentru el. I-am zâmbit blând, i-am spus că nu-i nimic şi am plecat mai departe. Îmi aducea aminte de pozele pe care mi-le arătase tata cu el de la grădiniţă.

Încercând să-mi alung toate gândurile şi întrebările care mi-se perindau prin minte, am încercat să mă concentrez asupra priveliştii.  Parcul era plin, un lucru rar întâlnit în Lake Forest. Copii se plimbau cu bicicletele sau cu rolele, atent supravegheaţi de mamele care vorbeau cu vreo prietenă sau răsforiau cate-o revistă. Aleile erau împânzite de adolescenti care îşi plimbau căţeii, iar băncile erau ocupate de bătrânii care jucau sah, sau table vorbind tare şi strigând la câte-un copil neobrăzat care arunca gunoaie pe jos. Afară era surprinzator de frumos pentru un început de noiembrie. Soarele era bine ascuns de norii negri, scăpându-i din când în când cate o rază palidă. Iarna, însă se apropia cu repeziciune, şi în ciuda vremii frumoase de azi, dacă stau să arunc o privire în urmă realizez că razele de soare ies din ce în ce mai rar la iveala, iar norii sunt pe zi ce trece mai negri şi mai deşi.

 Începeam să regret decizia de a mă îmbrăca în maieu, deoarece cu fiecare minut ce trecea îmi era tot mai frig. În ciuda sentimentului inconfortabil cauzat de racoarea de afara eu tot nu voiam să mă întorc acasă. Nu mă simţeam în stare să mai dau ochii azi cu cineva. Voiam să fiu singură, dar se pare că dorinţele mele nu sunt niciodată ascultate. Mă plimbam încet, printre oamenii ocupaţi, analiyâdu-le chipurile vesele ori plictisite şi încercam pe cât posibil să evit agitaţia din punctele aglomerate ale parcului. 

Deodată, senzaţa de frig se topi în atingerea puloverului moale de caşmir care îmi alunecase pe umeri. Zack era din nou în spatele meu şi ca de obicei în ultimele zile zâmbea. Normal, gestul clasic în care băiatul o încălzeşte pe fată, oferindu-i jacheta lui. Dar nu, el nu îmi dădu-se nimic din ce-I aparţine lui căci puloverul din câte ştiu era al meu, iar pâna acum păruse foarte fericit să stea bine ascuns în dulapul din camera mea.

 -Cum naiba ai intrat la mine în cameră? Întrebarea suna mult mai lipsită de viaţă decât mă aşteptasem.

-Pe geam. 

Îmi dadu răspunsul ca şi când ar fi fost ceva normal, de parcă ar fi facut asta în fiecare zi. 

-Şi de ce, mă rog, ai intrat pe geam la mine în cameră?