30 ianuarie. A fost o zi furtunoasă. Cel puțin în sufletul meu. Se terminase. Toată povestea în care m-ai făcut să cred. I-ai pus punct. În cel mai urât mod.
Eram în faza de negare. Când cuvintele acelea au ieșit din gura mea, șiroaie de lacrimi îmi acopereau obrajii.
Nu am putut să dorm. Nu îmi venea să cred. Am adormit plângând și m-am trezit plângând. La școală m-a bufnit plânsul. Mă credeam o persoană mai puternică de atât. M-ai dărâmat.
Am încercat să mă mențin ocupată în așa fel încât să nu mă gândesc la tine. Cea mai aiurea chestie a fost că pentru tine a părut așa ușor. Asta m-a lovit cel mai tare. Nu mă așteptam la chestia asta de la tine.
Mult timp am dus-o așa, cu lacrimi și hard rock, cu ciocolată și gânduri de genul "Ce-ar fi dacă?". Presupun că m-am împărțit în mai multe persoane. Una credea că mă iubeșți și că ai făcut asta cu un motiv anume, alta credea că nu m-ai iubit niciodată, alta credea că am fost o provocare pentru tine, alta credea că m-ai folosit ca să treci peste fosta ta, iar alta credea că m-ai folosit să îți hrănești orgoliul.
M-am îndoit de relația noastră la început. Încă îl vedeam pe tipul de care îți povesteam când eram doar prieteni, încă îmi plăcea de el. Sau așa credeam. Încercam să suprim sentimentele astea pentru că știam că tu ești alegerea mai bună decât el. Și dacă am ales prost?
Nu voi știi niciodată acest lucru.
Însă un lucru știu sigur. Din momentul în care ți-am spus "te iubesc", doar tu existai pentru mine. Eu nu spun ceva fără să simt. Nu știu dacă tu ai făcut-o.
