Furtuna de afară se încadrează perfect cu atmosfera din sufletul meu. Cu amestecul unui amalgam de sentimente. Tristețe, pentru că m-ai dezamăgit şi m-ai făcut să cred că toată lumea e la fel, confuzie, pentru că nu stiu de ce s-a întâmplat totul aşa brusc, furie, pentru că ai făcut-o în felul ăsta, fericire, pentru că am luat legătura cu tine din nou, acum puţin timp, şi iubire, pentru că niciodată nu o să te scot din inima mea complet. Nu ştiu dacă am făcut bine. Pentru că atunci când am vorbit din nou, mi-am dat seama că tu eşti acelaşi, băiatul de care m-am îndrăgostit, şi nu acela care m-a părăsit ca pe ultimul om. Eşti singura persoană cu care aş putea vorbi non stop. M-am întors la aceleaşi sentimente. Când chiar credeam că am trecut peste, ai apărut din nou şi brusc m-am simțit ca o fetiță care se ruşinează toată cand vorbeşte baiatul acela cu ea. Care este foarte stângace deoarece se emoționează. M-ai făcut să simt că zbor din nou şi am pierdut noţiunea timpului.
A doua zi, aripile mi-au fost tăiate. Nu ştiu la ce m-am aşteptat. Şi atunci am realizat. Totul este efemer. Iubirea poate fi o minciună frumoasă sau un adevăr frumos. Habar nu ai, decât atunci când se termină totul.
Am rămas prieteni.
Dar oare chiar putem fi prieteni după ce am fost mult mai mult de atât?
Am crezut că asta vreau, că te vreau lângă mine indiferent de circumstanțe. Dar realizez că nu m-am gândit prea mult şi am acţionat impulsiv. Oricât te-aş vrea lângă mine, urăsc să te văd aşa distant şi nu ştiu cum să mă comport. Pentru că am tendința să fiu grijulie şi să îți cer socoteală. Să te întreb dacă ai mâncat şi cum a fost ziua ta. Să îţi spun să te îmbraci bine. Şi să îți spun că abia aştept să te iau în brațe şi că vreau să mă săruți. Însă prietenii nu fac asta, nu?
Nu ştiu ce fac prietenii care au fost cândva mai mult de atât.
Nu prea cred că o să aflu vreodată.
