Îmi amintesc cum, înainte să fim împreună, mi-ai spus un secret de al tău. Scriai poezii.
Acest talent ascuns m-a impresionat. Îmi plăceau foarte mult poeziile tale.
Și m-a impresionat și faptul că ai avut încredere să mi le trimiți când eram prieteni. Acum, când mă gândesc, am avut o relație de prietenie foarte specială și frumoasă. Păcat că..a trebuit să o stricăm în felul asta. Într-un fel, aș da orice să mă întorc la prietenia aia. Pe de altă parte, nu cred că am fi rezistat amândoi. Am simțit nevoia să încercăm, așa că am făcut-o, cu prețul prieteniei. Aparent, încă suntem prieteni, însă știm amândoi că nu e nici pe departe cum era înainte.
După ce am ajuns să fim împreună, am sperat în tăcere să îmi scrii și mie o poezie, având în vedere faptul că îți plăcea să îți reverși sentimentele în poezii. Însă nu ai făcut-o. Nu am fost demnă de cuvintele tale? Sentimentele nu au fost suficient de profunde încât să le transpui într-o poezie?
Poetule, de ce ai plecat? De ce nu mi-ai încântat și mie inima cu niște catrene?
Tu ai fost poem în viața mea. Un poem frumos. Un poem care mi-a făcut inima să tresare. Păcat că am terminat de citit și am dat pagina. Sau asta încerc.
