LANDON | 2

20. "Plecarea"

- Alex! câteva ciocănituri de aud în ușa camerei mele, dar nu vreau să mă ridic din pat, așa că îmi îndes căștile mai adânc în urechi și mă uit pe tavanul camerei mele.

Ușa se deschide, iar pe ea intră Kaira. Nu o bag în seamă, doar dau mai tare volumul melodiei triste. Ea se apropie cu sfială spre patul meu, apoi se așează și se uită la mine. Vine mai aproape, fiind chiar lângă mine. Se aruncă pe mine, luându-mă în brațe. Atunci, mi-a căzut o cască jos din ureche.

- Uite, Alex, știu că e greu peste ce treci tu acum, fiindcă tu nu ai fost așa niciodată. Probabil că relația dintre tine și ea nu avea să funcționeze. Poate e mai bine fără ea.

Îmi cade o lacrimă pe obraz, dar o șterg fiindcă sufăr după o fată pe care o cunosc de foarte puțin timp.

- Hei, e normal să fi așa. Și eu am trecut peste o despărțire, iar la mine a durat mai mult.

- De unde știi tu tot ce s-a întâmplat? Erai în camera ta.

- Ăăă, am surse! dă din umeri și se ridică de pe mine.

Dau din cap afirmativ, apoi mă ridic eu și o iau în brațe.

- Mulțumesc că mă susții.

- Aw, Landon, sunt sora ta. Mereu îți voi fi alături. Acum, ce zici? Mergem pe undeva să petrecem? E ziua ta, profită de asta.

- Când ea a venit și și-a luat 'la revedere' de la mine, am crezut că s-a terminat tot. Mi-a dat verdictul final.

- Iar tu trebuia să fugi după ea și să o iei în brațe și să o săruți, fiindcă așa fac iubiții și iubitele. Nu renunță așa simplu dacă se iubesc!

Oftez fiindcă știu că are dreptate, apoi îi dau drumul din brațe.

- Mă schimb și după mergem unde vrei tu, ce zici? îi spun, iar ea sare din pat, ochii săi strălucind de bucurie.

- Serios? spune, iar eu dau din cap afirmativ. Bine, atunci, ne vedem mai târziu! zâmbește, apoi pleacă din camera mea.

Nu pot să cred ce am ajuns.

Parchez în fața unei pizzerii. Kaira coboară rapid, fericită fiindcă am ajuns în sfârșit în orașul ei preferat: Santa Rosa - un oraș apropiat de San Francisco. Aici a stat prietena ei cea mai bună, care s-a mutat și lucru care i-a frânt inima Kairei, dar ea spune că a avut spre multe amintiri aici, așa că nu vrea să uite niciodată orașul ăsta.

- Pizza Hut! Ce alegere minunată! zâmbește Kaira, iar eu fac la fel.

- Hai înăuntru! Îmi e foame! o apuc de ambii umeri și o împing spre ușa grea, alcătuită dintr-un geam gros.

Ea râde, apoi se lasă condusă de mine.

Ne așezăm, apoi o chelneriță vine și ne aduce două meniuri.

- Hmm! Ce să aleg? Tu faci cinste! râde, iar eu dau ochii peste cap și zâmbesc.

- Este normal, sora mea lipitoare, e ziua mea, iar sărbătoritul face cinste, nu? zâmbesc, iar ea chicotește.

- De-aia te iubesc eu pe tine! clipește rapid, apoi râde, la fel și eu.

- Cred că asta! pune degetul pe cartonul acoperit cu o folie de plastic.

- Și eu...pe asta!

Kaira îi face semn chelneriței să vină, iar această ne ia comanda. La scurt timp, pizzele vin. Le mâncăm și vorbim, ceea ce nu am mai făcut de mult timp. Discuții ca între frate și soră, ceea ce s-a lăsat și cu lacrimi din partea ei, fiindcă își dorește ca mama și tata să fie mai mult pe acasă și mă iubește fiindcă stau mereu cu ea și o ajut. Eu ce mai pot spune?