LANDON | 2

24. "Îmi cer scuze..."

      – Așa de repede? Măcar te-ai gândit cum o să o aducem aici?

      – Nu contează! Vom găsi o soluție. Nici măcar nu cred că vă gândiți cât mi-a lipsit fiica dumneavoastră. Mă duc cu mașina după ea, doar dă-ți-mi locația.

       – Se pare că nu e chiar atât de departe de San Francisco. Tatăl ei a dus-o într-un cartier din Daly.

        – E afară din San Francisco, dar voi fi acolo fără dar și poate. Doar, vreau o adresă exactă.

          Îmi întinde telefonul, iar pe ecran este un mesaj de la ea cu adresa cartierului ei. Oftez ușurat.

        – Când ești dispus să o aduci înapoi acasă, dacă tot de oferi? zâmbește în colțul gurii.

        – Acum. Nu durează mult. În maxim 30 de minute voi fi înapoi...cu tot cu ea! zâmbesc de bucurie.

        – Perfect. Vrei...să vorbești cu ea și să o informezi despre venirea ta? Eu nu i-am spus nimic despre colaborarea noastră de a o aduce acasă. I-am spus că trebuie să mai aștepte puțin.

        – Nu. Vreau să fie...o surpriză! zâmbesc. Trimiteți-mi adresa prin mesaj. Ne vedem în curând! zâmbesc, apoi mă întorc spre mașina mea.

         – Să ai grijă, puștiule! zâmbesc fără să mă întorc, apoi urc în mașină.

   

         Mai întâi trec pe la garaj să iau o mașină obișnuită, ca nu cumva domnul sergent Jefferson să suspecteze ceva, apoi o iau pe drumul meu spre Daly. E exact la ieșirea din San Francisco, așa că voi ajunge în scurt timp.

     
°°°

    
          Perspectiva lui Scarlett...

          Între timp...

      – Mamă? spun în telefon după ce răspund. S-a întâmplat ceva cu plecarea? întreb încet.

      – Nu. Chiar am vești bune. Am găsit pe cineva să vină după tine. Ai bagajele pregătite?

      – Serios? Da. De aseară le-am ascuns de tata într-un loc în care sigur nu ar căuta. Încă nu suspectează nimic! vorbesc încet cu toate că televizorul din sufragerie se aude foarte tare.

      – Foarte bine. Scarlett...nu trebuie să îi ascunzi toate astea tatălui tău... Ai putea să-i spui că nu-ți place locul...

       – Îl cunosc pe tata foarte bine. Mi-ar oferi să ne mutăm în altă parte cu siguranță.

          Privirea mea fuge spre fereastră din întâmplare. Văd cum o mașină oprește puțin mai departe de casa mea. Mă uit mai atent, dar nu pot zări cine e la volan.

        – Mamă, cred că a venit cine trebuie să mă aducă acasă. Ne...vedem când ajung înapoi! zâmbesc cu lacrimi în ochi, apoi închid telefonul.

        Trag aer în piept ca să mă pot calmă din tremurat, apoi îmi iau jacheta de piele pe mine și ies din cameră.

       Fac câțiva pași, apoi zăresc că tata nu se află pe canapea. Cu atât mai bine. Pot să mă strecor mai ușor.