Dragostea si Destinul

Capitolul 11

     - Ce este, draga mea?
     - Eu nu am tata, Sebastian! Am spus eu cu lacrimi amare inodandu-mi-se în barbă.
     - Ce vrei sa spui?
     - Nu îmi cunosc tatăl, nu l-am văzut niciodată.
     - Off, draga mea, nu am știut. Îmi pare rău. Spuse el, durerea simtindu-i-se in glas.
     - Nu-i nimic, nu aveai de unde să știi.
     - Dar totuși nu înțeleg. Tu nu ai același nume ca și mama ta. Pe ea o chema West iar tu...
     - Karahi.... Știu. Dar povestea e mai complicata.
     - Haide, spune-mi. Spuse el mangaindu-mi spatele.
     - Bine. Am oftat eu. Când eu m-am născut părinții mei nu erau căsătoriți. Tata a plecat de lângă noi când eu aveam 3 luni.
     - Unde a plecat?
     - Nu știu. Tot ceea ce mi-a spus mama a fost că tatăl meu la origine era din India, de aici și pielea mea puțin mai închisă fata de a voastră. Mi-a spus că familia lui nu a fost de acord cu relația lor așa că l-au luat înapoi în țara lor. Asta e tot ce știu. 
     - E în regula, draga mea. Stai liniștită, totul va fi bine. Asta nu schimba faptul că țin la tine că la ochii mei din cap. Mă face să vreau sa te protejez mai ceva ca pe cea mai valoroasa comoara de pe lumea asta. O sa fiu alaturi de tine, la bine și la rău.
     - Mulțumesc. Am spus eu stergandu-mi lacrimile.
     - Poți să îmi mulțumești intr-un singur fel.
     - Cum?
     - Vreau să îmi promiți că nu ai să mai plângi.
     - Nici de fericire?
     - Poate, dar nici așa nu vreau ca ochișorii tai sa verse lacrimi. Sa te vad pe tine plângând e cel mai dureros lucru pe care l-am simțit vreodată.
     Vorbele lui mă făceau să mă simt ca un pui micuț ce a găsit alinare in brațele stăpânului protector.
     - Nu voi permite ca ochișorii ăștia frumoși sa verse lacrimi amare, vreau doar sa te vad zâmbind. E singura mea dorința pe lumea asta.
     Fără sa realizez cuvintele lui deja îmi creaseră lacrimi în ochi.
     Mă privi blând și îmi șterse fiecare lacrima ce curgea. Presa cate un sărut pe fiecare pleoapa apoi îmi spuse:
     - Nu am crezut că voi apuca ziua în care am să te țin în brațele mele, sa te sărut și să îți simt inima bătând la unison cu a mea. Spuse el punandu-si capul la mine in poala.
     - Sunt aici lângă tine. Am spus eu sarutandu-i fruntea.
     I-am mângâiat încet părul negru puțin ondulat ce îi cădea pe prosopul pufos in timp ce el închise ochii.
     - Ești obosită?
     - Puțin. Am spus eu căscând.
     - Haide, prințesa mea. Trebuie să te odihnești, ai avut o zi grea.
     - Bine. Am spus lasandu-ma in jos și punând capul pe perna.
     Dar nici bine nu am apucat sa închid ochii căci telefonul meu a inceput sa sune.
     - Îmi aduci și mie, te rog, telefonul? Am spus eu pisicindu-ma in așternuturile catifelate.
     - Sigur. Unde e?
     - A căzut din buzunarul blugilor când m-ai luat in brațe...
     - Gata, știu unde e.
     Imediat se ridica din pat și în câteva clipe se intoarse. Telefonul nu mai suna dar de uita încruntat la el.
     - Cine e?
     - Cine e Damian?