Mândrie și Prejudecată

Capitolul 7

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moşie cu un venit de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lăsată prin testament ― în lipsă de moştenitori direcţi de parte bărbătească ― unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumuşică pentru situaţia ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale soţului.

Tatăl ei fusese avocat la Meryton şi îi lăsase moştenire patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei şi îi succedase în afaceri, şi un frate stabilit la Londra; într-o ramură comercială respectabilă.

Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanţă foarte potrivită pentru tinerele domnişoare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămînă, pentru a-şi
îndeplini îndatoririle faţă de mătuşa lor şi, faţă de o modistă ― chiar peste drum.

Cele două fete mai mici, Catherine şi Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenţii; aveau şi mai puţină
minte decît surorile lor şi, cînd nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare pînă la Merytonera lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineaţă şi să le dea material de conversaţii pentru seară; şi oricît de sărac în ştiri era, în general, ţinutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva
de la mătuşa lor.

În prezent, erau într-adevăr doldora şi de veşti şi de bucurii, căci tocmai
venise în apropiere un regiment de miliţie care urma să rămînă acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton.

Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor ştiri grozav de interesante. În fiecare zi cunoştinţele lor cu privire la numele şi relaţiile ofiţerilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele şi, în curînd, au început să-i cunoască personal. Domnul Philips era
în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofiţeri; averea domnului Bingley, care dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preţ în ochii lor, în comparaţie cu uniforma unui stegar.

După ce le ascultă o dimineaţă întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală:

― După cît pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteţi două dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.

Catherine se tulbură şi nu mai spuse nimic , dar Lydia, cu o perfectă indiferenţă, continuă să-şi exprime admiraţia pentru căpitanul Carter şi speranţa de a-l întîlni în cursul zilei,
deoarece în dimineaţa următoare acesta pleca la Londra.

― Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că eşti atît de repede dispus să-ţi crezi copiii nerozi. Dacă aş vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n-aş alege totuşi pentru asta propriii
mei copii.

― Dacă ai mei sînt nişte nerozi, sper să rămîn mereu conştient de asta.

― Da, dar se întîmplă că ai noştri sînt toţi foarte deştepţi.

― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s-o cred ― în care nu sîntem de aceeaşi părere.

Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sînt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.

― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aştepţi să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Cînd vor atinge vîrsta noastră, sînt sigură că nu se vor mai gîndi la ofiţeri, cum nici noi nu ne
gîndim. Mi-amintesc de vremurile cînd şi mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ― şi, într-adevăr, în fundul inimii îmi place şi acum; şi dacă un tînăr colonel isteţ, cu cinci, şase mii
pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeş în uniforma lui.