Mândrie și Prejudecată

Capitolul 19

Dimineaţa următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins îşi prezentă, oficial, cererea. Cum se hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfîrşit sîmbătă, şi neavînd nici un sentiment de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o făcea pe nepregătite, se aşternu la lucru metodic, ţinînd seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth şi pe una dintre mezine, se adresă mamei în acest fel:
― Pot spera, doamnă, un cuvînt din partea dumneavoastră, pe lîngă frumoasa dumneavoastră fiică, Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audienţe particulare în cursul acestei dimineţi?
Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decît pentru a roşi de uimire, doamna Bennet răspunse:
― Vai de mine! Da, desigur! Sînt sigură că Lizzy se va simţi foarte fericită; sînt sigură că nu poate avea nici o obiecţie. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Şi, strîngîndu-şi lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Elizabeth striga:
― Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să- mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec şi eu.
― Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc să rămîi pe loc. Şi văzînd că Elizabeth, stînjenită şi contrariată, părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămîi şi să dai ascultare domnului Collins.
Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; şi o clipă de gîndire făcînd-o să vadă că era mai cuminte să termine cît mai repede şi mai în linişte cu putinţă, se aşeză şi, străduindu-se din răsputeri, încercă să-şi ascundă simţămintele care erau împărţite între dispreţ şi haz. Doamna Bennet şi Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul Collins începu:

― Credeţi-mă, dragă domnişoară Elizabeth, că modestia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai curînd la celelalte calităţi pe care le aveţi. Aţi fi fost mai puţin plăcută în ochii mei, dacă nu aţi fi arătat această mică opunere; permiteţi-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v-aţi putea îndoi de scopul intervenţiei mele, oricît de mult pudoarea dumneavoastră fi- rească v-ar îndemna să vi-l ascundeţi; atenţiile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înşela. Aproape din clipa cînd am deschis uşa acestei case v-am ales ca tovarăşă a vieţii mele în viitor. Dar mai înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă însor şi, mai mult decît atît, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soţie, aşa cum desigur am şi făcut.
Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să pufnească în rîs, aşa că nu putu folosi scurta pauză pe care el şi-o îngădui, încercînd să-l oprească, iar el con- tinuă:
― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (şi încă neîntrebată) în această privinţă; şi chiar în sîmbăta de dinaintea plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe cînd doamna Jenkinson aranja taburetul domnişoarei de Bourgh, mi-a spus: "Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună, găseşte o femeie de calitate, de dragul meu şi al dumitale; să fie dintre cele active, utile, nu crescută cu pretenţii; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. Găseşte o femeie de acest fel, cît poţi de repede, adu-o la Hunsford şi am să vin să vă vizitez". Îngăduiţi-mi ― fiindcă veni vorba ― să vă mărturisesc, frumoasă verişoară, că nu consider sfaturile şi amabilităţile Lady-ei Catherine de Bourgh ca cele mai mici dintre darurile pe care am putinţa să vi le ofer. Veţi găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar agerimea şi vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special cînd vor fi temperate de tăcerea şi respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atîta, privitor la intenţia mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămîne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mîne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeţi, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sînt, moştenitorul acestei moşii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuşi poate să mai trăiască încă mulţi ani), nu m-am putut împăca deloc cu gîndul să nu-mi aleg o soţie dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cît mai mică posibil, atunci cînd va avea loc tristul eveniment, care totuşi, aşa cum am mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo cîţiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă verişoară, motivul; şi-mi place să cred că el nu mă va coborî în stima domniei-voastre. Şi acum, nu-mi mai rămîne nimic altceva decît să vă încredinţez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violenţa sentimentelor mele. Sînt total indiferent la avere şi nu voi adresa tatălui domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece ştiu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută şi că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă va reveni decît după decesul mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veţi avea vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere şi puteţi fi încredinţată că de pe buzele mele nu veţi auzi vreodată vreun reproş meschin, atunci cînd vom fi soţ şi soţie.
Era absolut necesar să-l întrerupă, acum.
― Sînteţi prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitaţi că nu v-am dat nici un răspuns. Daţi-mi voie s-o fac, fără să mai pierdem timpul. Primiţi mulţumirile mele pentru omagiul pe care mi l-aţi adus. Sînt foarte impre- sionată de cinstea cererii ce mi-aţi făcut, dar îmi este imposibil să fac altfel decît s-o resping.
― Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul Collins, cu o fluturare a mîinii, că printre tinerele domnişoare se obişnuieşte a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gînd să-l accepte, cînd acesta le solicită mîna pentru întîia oară, şi că uneori refuzul este repetat a doua şi chiar a treia oară. Nu sînt deci deloc descumpănit de ceea ce mi-aţi spus şi sper să nu treacă mult şi să vă conduc în faţa altarului.
― Pe cuvîntul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranţa dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v- am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domnişoare (dacă există cumva astfel de tinere domnişoare) care sînt atît de curajoase, încît să-şi pună fericirea în joc, luîndu-şi riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărît. Dumneavoastră nu m-aţi putea face fericită şi sînt convinsă că eu sînt ultima femeie din lume care v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaşte, am convingerea că m-ar găsi din toate punctele de vedere neindicată pentru această situaţie.
― Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel... spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi în- chipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. Şi puteţi fi sigură că, atunci cînd voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc şi alte frumoase însuşiri pe care le aveţi.
― Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiţi să judec singură şi să-mi faceţi cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiţi foarte fericit şi foarte bogat şi, refuzîndu-vă mîna, fac tot ce- mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerîndu-mă în căsătorie, aţi dat probabil satisfacţie delicateţei sentimentelor dumneavoastră faţă de familia mea şi puteţi intra în posesia moşiei Longbourn cînd va fi cazul, fără să vă faceţi nici un reproş. Chestiunea poate fi deci socotită complet închisă.
La aceste vorbe se ridică şi ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel:

― Cînd voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decît mi-aţi dat acum; sînt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece ştiu că aşa se obişnuieşte printre persoanele de sexul dumneavoastră ― să respingă bărbatul la prima lui cerere; şi poate că mi- aţi spus deja atît cît trebuie, în conformitate cu adevăratul simţ de pudoare al firii femeieşti, pentru a mă încuraja în cererea mea.
― Într-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum enervată, mă uimiţi la culme. Dacă ceea ce v-am spus pînă acum vă poate părea o încurajare, nu ştiu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată con- vinge că este un refuz.
― Trebuie să-mi daţi voie, scumpă verişoară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru care cred astfel sînt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că situaţia pe care v-o pot oferi ar fi altfel decît foarte dezirabilă. Situaţia mea, legăturile mele cu familia de Bourgh şi rudenia mea cu familia dumneavoastră sînt tot atîtea împrejurări foarte favorabile mie; şi ar trebui să mai ţineţi seama că, în ciuda numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atît de mică, încît, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălăşeniei dumneavoastră şi al bunelor dumneavoastră însuşiri. Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinţei dumneavoastră de a-mi stîrni şi mai mult dragostea, ţinîndu-mă în nesiguranţă, în acord cu practica obişnuită printre femeile distinse.
― Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenţie că aş fi dotată cu acest fel de distincţie care constă în a chinui un om onorabil. Aş prefera să mi se aducă omagiul de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă mulţumesc iară şi iară pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă consideraţi acum ca pe o femele distinsă care are de gînd să vă chinuie, ci ca pe o făptură raţională care vă spune adevărul adevărat.
― Sînteţi mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemînatică galanterie, şi sînt convins că atunci cînd cererea mea va fi consfinţită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenţi părinţi, ea nu va putea fi socotită decît acceptabilă.
Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încăpăţînare într-o voită amăgire de sine şi se retrase imediat în tăcere, hotărîtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare în- curajări, să se adreseze tatălui ei al cărui "nu" ar putea fi rostit în aşa fel, încît să fie decisiv, şi a cărui purtare, cel puţin, nu va putea fi luată drept mofturi şi cochetărie de femeie distinsă.