Mândrie și Prejudecată

Capitolul 18

Pînă în clipa în care păşi în salonul de la Netherfield, căutîndu-l zadarnic în grămada de tunici roşii strînse acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wickham va fi la bal. Certitudinea de a-l întîlni acolo nu-i fu- sese zdruncinată de nici una dintre recentele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniştească. Se îmbrăcase cu mai multă grijă decît de obicei şi se pregătise, într-o stare de bună dispoziţie, să cucerească ceea ce rămăsese încă necucerit din inima lui, încredinţată că nu era mai mult decît se putea cîştiga în cursul unei seri.
Într-o clipă o fulgeră gîndul că, pentru a-i face plăcere domnului Darcy, Bingley îl omisese intenţionat din lista de invitaţi trimisă ofiţerilor; şi, deşi nu era chiar aşa, faptul de necontestat că lipsea i-a fost confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase nerăbdătoare, şi care le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra şi că nu se întorsese încă, şi adăugă cu un surîs semnificativ: "Nu pot să cred că treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn prezent aici".
Lydia nu auzi această reflecţie, Elizabeth însă o prinse. Şi fiind astfel încredinţată că Darcy nu era mai puţin vinovat de absenţa lui Wickham decît dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei faţă de el se ascuţi atît de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încît cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care dînsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentileţea, îngăduinţa, răbdarea faţă de Darcy erau nedreptăţi faţă de Wickham. Era hotărît potrivnică oricărei conversaţii cu el şi se îndepărtă brusc, cu o proastă dis- poziţie ce nu şi-o putu stăpîni complet, nici măcar stînd de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire faţă de Darcy o irita.
Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziţia şi, deşi toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, tristeţea nu putea stărui prea mult în inima ei; şi după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămînă, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-şi mute voit gîndul la ciudăţeniile vărului său şi să-i atragă şi Charlottei atenţia în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeşteptară mîhnirea; ele fură un adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat şi solemn, scuzîndu-se în loc de a corespunde, mişcîndu-se adesea

alandala, fără să-şi dea seama, aruncă asupra ei toată ruşinea şi chinul cu care te poate copleşi un partener de dans nepriceput. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz.
Dansă apoi cu un ofiţer şi avu bucuria să vorbească despre Wickham şi să afle că era iubit de toţi. După ce se sfîrşiră dansurile, se reîntoarse lîngă Charlotte Lucas şi stătea de vorbă cu ea cînd, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitîndu-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată atît de tare prin surprindere, încît, fără să-şi dea seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frămînte pentru lipsa ei de prezenţă de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze.
― Cred că îl vei găsi foarte agreabil.
― Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare nenorocire, să găseşti agreabil pe cineva pe care eşti hotărît să-l urăşti. Nu-mi dori atîta rău.
Totuşi, cînd dansul reîncepu şi Darcy se apropie pentru a-i lua mîna, Charlotte o sfătui, în şoaptă, să nu fie proastă şi, din cauza înclinaţiei sale pentru Wickham, să apară într-o lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai important. Elizabeth nu-i răspunse şi-şi luă locul în şirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se să stea faţă în faţă cu domnul Darcy şi citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără să-şi spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muţenia lor va dura tot timpul celor două dansuri şi, în primul moment, era hotărîtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gîndul că pentru partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, şi atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse şi tăcu din nou. După o pauză de cîteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu cuvintele:
― Acum este rîndul dumneavoastră să spuneţi ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans şi dumnea- voastră ar trebui să faceţi o remarcă despre mărimea salonului sau numărul de perechi.
El zîmbi şi o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.
― Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curînd eu voi face observaţia că balurile particulare sînt cu mult mai plăcute decît cele publice; dar acum putem tăcea.
― Obişnuiţi să vorbiţi în timp ce dansaţi?
― Uneori. Înţelegeţi, puţin trebuie să vorbeşti. Ar părea ciudat să taci cu desăvîrşire timp de o jumătate de oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversaţia ar trebui condusă astfel încît ei să se deranjeze să vorbească cît mai puţin posibil.
― Ţineţi seamă, în cazul de faţă, de propriile dumneavoastră simţăminte, sau vă imaginaţi că le satisfaceţi pe ale mele?
― De ambele, răspunse Elizabeth maliţioasă, deoarece am băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru de a gîndi. Avem şi unul şi celălalt o natură neprietenoasă, taciturnă, şi nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne aşteptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul şi ar putea fi trecut posterităţii cu toată strălucirea unui proverb.
― Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sînt sigur, spuse el. Cît de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că ştiu. Dumneavoastră consideraţi că este un portret fidel, fără îndoială.
― Nu pot să-mi spun cuvîntul asupra propriei mele opere.
Domnul Darcy nu răspunse nimic şi tăcură din nou pînă la sfîrşitul dansului, cînd el o întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi răspunse afirmativ şi, incapabilă să reziste ispitei, adăugă:
― Cînd ne-aţi întîlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoştinţă.
Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie şi mai distantă, dar nu spuse nici un cuvînt; iar Elizabeth, deşi se învinovăţea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue. În sfîrşit, Darcy vorbi şi spuse silnic:
― Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat domnul Wickham îi îngăduie să-şi facă uşor prieteni; e mai puţin sigur însă că este la fel de capabil să îi şi păstreze.
― A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth cu emfază, şi încă într-un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viaţă.
Darcy nu răspunse nimic , şi păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru lîngă ei Sir William Lucas care avea de gînd să treacă printre rînduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze pentru felul cum dansa şi pentru partenera lui.
― Am fost într-adevăr mai mult decît încîntat privindu-vă, Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atît de frumos de a dansa. Este evident că aparţineţi cercurilor celor mai distinse. Dar permiteţi-mi să vă spun că fru- moasa dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează şi că ― vreau să sper ― această plăcere se va repeta des, scumpă domnişoară Eliza, cînd un anumit eveniment dorit (aruncîndu-şi ochii către sora ei şi Bingley) va avea loc. Ce potop de felicitări vor curge atunci! Îl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi- aţi mulţumi dacă v-aş reţine de lîngă fermecătoarea dumneavoastră parteneră, ai cărei ochi scînteietori m-au vrăjit şi pe mine.
Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu prietenul său, păruse că-l izbeşte foarte tare şi, cu o privire foarte serioasă, îşi îndreptă ochii către Bingley şi Jane care dansau împreună. Stăpînindu-şi repede surpriza, se întoarse către partenera lui şi-i spuse:
― Intervenţia lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam.