Dragoste la prima pagină

Capitolul 9

CHRISTOPHER

Sângele îmi circulă prin corp mult mai rapid decât este normal. Simt o presiune imensă ce mă apasă. Ea deschide gura, probabil pentru a spune ceva dar o închide imediat. Evident eu ar trebui să spun ceva... Vreau să fac acest lucru, dar îmi simt gura extrem de uscată. Am nevoie de apa. Ce anume să zic? Cuvintele zboară prin mintea mea, dar nici măcar unul nu vrea să iasă la suprafață. Cu toate acestea, mă simt atât de fericit de faptul că este acum în fața mea, atât de aproape, ochii ei căprui nu se dezlipesc de ai mei, parul ei ușor ciufulit zboară din cauza vântului, iar fața ei pare a fi nerăbdătoare, dar și emoționată.

— Îmi pare rău, îmi aud propriile cuvinte ca prin vis.

Ea aprobă ușor din cap, după care îmi întinde jurnalul.

— Pentru ce? Spune mai mult în șoaptă. Vocea ei se lovește de urechile mele ca un cântec, pe care așteptam cu nerăbdare să îl ascult.

Pentru ce? Pentru ce îmi pare rău? Pentru faptul că a citit ceea ce am scris eu? Cum pot spune asta? Nu ar trebuii să spun asta.

— A fost... șoptește din nou, special.

Special? Trebuie să încetez să repet tot ceea ce spune și să zic ceva, orice.

— Este o lucrare... și am încercat.. îmi pare rău, spun din nou, ar fi trebuit să îți cer permisiunea înainte de a scrie acest jurnal...Dar, atunci nu ai mai fi fost naturală și...

— Mi s-a părut incredibil, spune ea mult mai tare și plină de entuziasm.

Poftim? Entuziasm?

— Da? Întreb eu complet uimit.

— Da, spune din nou, adică nici măcar nu mă cunoști personal, dar tot ceea ce ai scris acolo a fost incredibil de real. Sunt anumite lucruri pe care nici nu am observat că le fac, sau nimeni altcineva, zice repede.

Este extrem de agitată. Încep să cred că i-a plăcut ceea ce am scris.

Zâmbesc ușor, iar ea face același lucru.

— Nu crezi ca este puțin aiurea? 

— Ba da, este, râde scurt. Dar pentru ce anume îți folosește lucrarea?

— O temă pentru facultate răspund rapid.

— Facultate? Wau...

Și-a retras privirea din ochii mei, iar acum se uită fix la mâinile ei, pe care le are așezate în poală. Aș vrea să o întreb unde anume studiază ea, dar după această reacție decid să nu o fac.

— Trebuie să plec spune grăbită, și se ridică de pe scaun, dar aș vrea să putem vorbi mai mult despre această „lucrare", spune ea imitând ghilimele în aer.

— D-da.. zic rapid și mă ridic și eu în picioare.

— Miercuri la ora trei, aici, spune și se îndepărtează rapid.

Nu mai dau nici un răspuns...se află deja la o distanță mult prea mare de mine. De ce este mereu atât de grăbită?

Mă așez din nou pe scaun și privesc agenda maronie din fața mea. Este pentru prima dată când cineva citește ceea ce am scris despre el. Mama obișnuia să umble prin schițele mele, dar niciodată nu a citit ceea ce am scris despre ea. Mă simt foarte stânjenit, dar și fericit. Încă nu pot să cred că a fost aici în fața mea și mai mult de atât, nu pot să cred faptul că am vorbit. Gândul la ziua de miercuri îmi oferă un fior în stomac. Ce se întâmplă cu mine?