Dragoste la prima pagină

Catherine

CATHERINE

Șoferul înaintează pe aleea lungă, iar eu aș sări din mașină acum. Nu mai vreau și nu mai pot să suport închisoarea această, pe care alții o văd ca un palat. Privesc spre agenda aflată lângă mine și devin tot mai curioasă. De ce ar scrie tipul acela despre mine, sau de ce vreau să citesc așa ceva. Probabil sunt mai plictisită decât credeam. Ajunși în fața casei, nu aștept ca șoferul să vină să îmi deschidă ușa, îi mulțumesc rapid și mă grăbesc spre intrarea casei. Domnul Joseph, șoferul nostru este deja obișnuit cu comportamentul meu, dar în ciuda acestui lucru este una dintre puținele persoane cu care pot să vorbesc. Casa mea este plină de oameni care își urmăresc doar interesele personale, îi pot numi chiar lingușitori, fac orice să iasă în ochii părinților mei, iar eu urăsc acest lucru, probabil este un cuvânt dur, dar nu mă interesează.

Las hainele în mâinile majordomilor de la ușă și mă grăbesc spre camera mea. Scările par infinite, iar salutul superficial ce îl primesc de la angajați mă enervează tot mai mult. Toată lumea este atât de prefăcută? Trântesc ușa în urma mea, nu îmi dau seama dacă este deja un obicei sau o fac pentru a arăta că nu vreau să fiu deranjată.  Mă arunc pe patul meu și vreau să mă bucur de puținele momente de libertate pe care le mai am. Privesc din nou agenda ce stă întinsă pe cuvertura mea mov și mă gândesc dacă să o deschid sau nu, ar fi trebuit să îi torn băutura mea în cap tipului acela, care e problema lui ? Cu toate acestea sunt curioasă, iar tipa de la cafenea mi-a amplificat acest sentiment. Patru bătăi în ușă consecutive mă fac să tresar, dar mă liniștesc imediat, este Ola, sau doamna Ola, depinde, în fața părinților mei trebuie să mă adresez tuturor persoanelor cu doamna sau domnul. Ola este sigura mea prietenă, dar probabil nu în adevăratul sens al cuvântului.

— Am bătut de patru ori, să îți dai seama că sunt eu, spune ea cu un ton calm și liniștit.

Se așeză pe patul meu, iar eu o privesc insistent. Părul ei blond se deschide din ce în ce mai mult la culoare, șuvițele ei devin tot mai cărunte. Uniforma ei specifica mă face să zâmbesc, nu cred că am văzut-o vreodată să poarte alte haine, este ca un personaj din desenele animate, veșnic îmbrăcate la fel. Cu toate acestea fusta peste genunchi neagră și cămașa alba, sunt mereu impecabile. Ola a început să lucreze în casa părinților mei ca și menajeră, ea și domnul Joseph sunt printre primii noștri angajați. Afacerea părinților mei începea să ia amploare, iar eu abia ce mă născusem, mama mea avea nevoie disperată de bonă, dar nu erau multe persoane dornice să aibă grija de un nou născut, iar cele care veneau plecau în câteva zile, cel mai probabil am fost un copil plângăcios. Ola s-a oferit să o ajute pe mama, iar încet postul ei de menajeră a fost ocupat de altcineva, iar ea a rămas bona mea, pe parcursul anilor a devenit mai mult de atât, iar acum o pot numi asistenta mea personală. Se află la vârsta a doua, are cu puțini ani peste mama mea, iar toată viața ei a fost dedicată mine. I-aș putea spune oricând mamă, deoarece mama mea, ei bine, nu o văd ca pe o mamă, ci ca pe o persoană care se ocupă de programul și viața mea de parcă aș fi un robot, deoarece nu au interesat-o niciodată sentimentele mele, sau opiniile legate de orice subiect. Probabil așa se simte orice marionetă. Ochii ei albaștri se așează pe agenda de lângă mine după care mă privește din nou, ridurile ei nu sunt foarte profunde, dar evidente, par că este o femeie care a muncit foarte mult și așa este. Toate amintirile mele frumoase din copilărie sunt legate de ea. Își așează mâna peste a mea și mă mângâie ușor.

— De ce ești mereu atât de tristă? Întreabă cu durere în glas.

— Nu sunt, răspund repede.