Dragoste la prima pagină

Capitolul 17

CHRISTOPHER

Încerc să găsesc cuvintele potrivite, dar toate par că s-au evaporat. Frigul ce ne înconjoară este inexistent în acest moment, tot ceea ce aud și văd este ea.

— Probabil am mai zis aceste lucruri...tu ești exact așa cum Ola mi-a descris că ar trebui să fie o persoană. În viziunea mea ești ceva ireal, pentru că nu am crezut că există asemenea oameni. 

— Așa cum? Întreb destul de emoționat.

Ochii ei strălucesc și mă privesc fără încetare. 

— Ola, a ajuns de la bona mea, la prietena mea, iar într-un final mama mea, cel puțin în sufletul meu așa o consider, era singura care se purta normal cu mine, nu îmi oferea nici un fel de tratament special, iar ea obișnuia să îmi spună povești despre oameni și despre cum sunt ei. Pentru mine erau roboței, care făceau orice ar zice părinții mei. Nu reușeam să văd dincolo de aparențele ce le afișau. Angajații lor, mă tratau ca pe o mică prințesă răsfățată, crezând că așa vor crește în ochii părinților mei, dar nu era deloc așa, eu nu puteam sta în preajma lor, erau prefăcuți. Problema mea cea mai mare este cu familia Edwards. Vin aproape în fiecare weekend la noi, iar băiatul lor Luke este cel mai mare narcisist pe care îl cunosc.

Mă bucur că această persoană Ola este mereu lângă ea, iar acum îmi doresc foarte mult să o întâlnesc.

— De ce trebuie să petreci timpul cu ei dacă îți displac?

— Pentru că așa e viața mea, m-am născut în mediul acesta și este greu să evadezi. Părinții mei susțin că sunt îngrijorați pentru mine, să nu ajung mediatizată sau ceva, da este adevărat am fost de acord și susțin această idee, nu am vrut niciodată să mă cunoască cineva. Părinții mei sunt destul de cunoscuți în Europa, iar lumea știe că au o fiică, dar nu a văzut-o nimeni. Prin nimeni, evident mă refer la presă. Nu am apărut niciodată la nici o întâlnire, sau deschidere importantă. Am fost acolo, dar nu lângă ei, ci în camera mea de hotel cu Ola. Am văzut mai multe camere de hotel decât aș fi vrut. Viața mea este încă destul de controlată, ca să plec undeva trebuie să cer permisiunea și să accept bodyguard, cu toate că nu îi văd necesitatea, iar el nici măcar nu stă lângă mine. Așa că atunci când ei nu sunt prin preajmă reușesc să evadez pentru câteva ore. Singurele locuri în care pot merge fără a fi însoțită sunt proprietățile noastre, sau ale prietenilor noștri de familie. 

Mărturisirile ei mă lasă puțin șocat, a mai vorbit despre aceste lucruri, dar nu în așa fel încât să înțeleg. Aș vrea să o ajut să iasă din această încurcătură.

— Am optsprezece ani, aproape nouăsprezece, dar încă mă tratează ca pe un copil incapabil. Este foarte greu să mă rup de toată autoritatea și zidurile pe care le-au construit în jurul meu atâția ani. Tot ceea ce știam, era că vreau să văd cum trăiesc ceilalți oameni, dar în realitate, nu din filme sau povești. Dar acest necunoscut mă înspăimânta. Nu știam dacă voi fi acceptată, sau înțeleasă, vocea ei se întristează.

— Ai nevoie de un impuls, ceva suficient de puternic care să te scoată din această zonă în care ești blocată.

Privește din nou spre mine și îmi zâmbește cald.

— Cred că tocmai am găsit un motiv, mâna ei o cuprinde ușor pe a mea.

Este imaginația mea, sau ea chiar simte acest lucru. Rămân fără cuvinte, dar nu îmi mut privirea din ochii ei.