Ai Încredere [vol. I]

4. O aventură

Flo

-- Cum adică ți-a furat cineva lănțișorul?! -- mă întreabă tata stupefiat după ce am alergat să-i spun.

-- Am mers până la baie, iar când am ieșit m-am ciocnit de un chelner care mi-a furat lănțișorul! -- încerc să-i explic.

Tata se uită din dreapta în stânga, după care spune:

-- Trebuie să anunț paza! --

După ce spune asta, dispare în mulțime, lăsându-mă singură. N-am de gând să stau și să aștept ca agenții de la pază să-l găsească. Numai eu știu cum arată, deci numai eu îl pot prinde.

Îmi fac loc prin mulțime și încerc să-l caut. Nu putea să ajungă departe. Iar atunci îl văd. Se îndreaptă spre ieșire.

Fără să gândesc, în loc să anunț paza, mă iau după el. Dau coate celor care îmi stau în cale, încercând să ajung cât mai rapid la hoțul care mi-a furat cel mai de preț obiect al meu. 

Din nefericire, nu reușesc să ajung la timp fiindcă a scăpat. Mă opresc în pragul ușii principale și mă holbez la el cum fuge cu lănțișorul meu. În acel moment, simt cum o parte din mine se rupe. Lănțișorul ăla era singurul lucru care mă făcea s-o simt pe mama aproape. Fără el, simt cum mama mă părăsește. Sunt... Singură.

Nu. Nu voi permite să scape. Va plăti că a îndrăznit să-mi fure lănțișorul. Îmi scot tocurile din picioare și o iau la fugă spre el. Nici nu vreau să-mi imaginez fața Pamelei dacă m-ar vedea cum umblu desculță.

Alerg cât de repede pot pentru a-l prinde din urmă. Nu va scăpa. Din cauză că sunt prea concentrată în a-l prinde, nu observ cum îmi prind rochia într-un boschete. Mă chinui s-o scot, fără a-l pierde din privire pe hoț. Din păcate, bucata prinsă în boschete rămâne prinsă acolo. Perfect. Acum mi-am distrus și rochia!

Dar nu e timpul să mă gândesc la asta. Trebuie să mă concentrez. Mă uit în față și îmi dau seama că l-am pierdut. La naiba! Unde s-ar fi putut duce?

Merg tot înainte, până când îl văd cum urcă într-o mașină. O nu, nu va pleca el cu lănțișorul meu! Fără să mă mai gândesc, mă pomenesc la mașina lui.

-- Unde crezi tu că pleci?! -- îl întreb nervoasă.

El doar îmi aruncă o privire confuză. Pentru câteva secunde se uită așa la mine, după care face ochii mari.

-- Îți amintești de mine, nu? Cum să nu-ți amintești, doar mi-ai furat lănțișorul! -- îl iau eu la rost.

-- Nu știu despre ce vorbești. -- mi-o taie el scurt.

Vrea să pornească motorul, dar eu deschid ușa și mă așez pe locul din dreapta.

-- Ce crezi că faci?! -- mă întreabă iritat.

-- Nu plec până nu-mi dai ce-mi aparține! --

-- Uite ce e, habar n-am despre ce vorbești! Eu sunt doar un chelner! --

-- A, da?! Și tu te aștepți să te cred?! -- insist.

-- Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu, doar vreau să ieși din mașina mea! --

-- Ți-am spus, nu plec până nu-mi returnezi lănțișorul! --

Dintr-o dată se aud sirene de poliție. Hoțul se uită în oglinda retrovizoare și spune ceva ce nu înțeleg. Mă uit și eu și văd două mașini de poliție și pe tata cu agenții de pază.

-- La dracu! -- îl aud pe băiatul din stânga mea cum înjură.

Se uită în direcția mea și îmi zice: