Ai Încredere [vol. I]

1. Așa a fost să fie

Alerg cât pot de repede. E în spatele meu. Știu asta, pentru că îi aud pașii. Măresc pasul, dar nu pare că mă pierde.

Decid să mă ascund într-o colibă din apropiere. Poate dacă o să stau puțin acolo, o să mă piardă. O iau la curbă și mă depărtez de stradă.

Niciodată n-am fost fană a naturii, mai ales să fiu într-o pădure, noaptea. Dar am nevoie de o ascunzătoare, iar coliba aia e cel mai bun loc.

Mă uit în spate. Nu-l mai văd. Poate că chiar m-a pierdut. Îmi permit să mă opresc și să-mi trag sufletul. Stau 30 de secunde, după care alerg spre colibă.

Odată ajunsă, închid ușa în urma mea și o încui. Mă uit în jur. Totul e plin de praf. Probabil e abandonată. Încep să mă deplasez, explorând fiecare colțișor.

Văd un telefon fix. Plină de speranță, mă apropii de acesta. Ridic receptorul și tastez numărul poliției, dar fără succes. Era logic că nu mai funcționează, cine știe de cât timp e abandonată coliba asta.

Mă învârt de colo-colo încercând să găsesc un plan, dar nu-mi vine nimic în minte. Mă așez pe unul din scaune, îndepărtând praful de pe el. Îmi pun coatele pe genunchi și palmele pe frunte.

Habar n-am cum voi scăpa de psihopatul ăla. Simt ceva în buzunar. Bag mâna și scot la iveală lănțișorul meu cu trandafir. Plănuiam să îi dau fiicei mele nou născute, dar n-am avut ocazia.

Mă apucă plânsul. Nici n-am apucat să-mi văd fiica bine fiindcă m-a răpit nemernicul ăsta. Iar acum, nici măcar n-am idee unde sunt sau cum să mă întorc acasă! Tot ce pot să sper e că Zayn mă caută. E singura mea speranță.

Aud bătăi în ușă. Mă ridic alarmată, găndindu-mă că e el. Mă uit împrejur, încercând să-mi dau seama pe unde să ies. Văd o fereastră. Dau fuga spre ea, apuc de baza ei și încerc s-o ridic, dar nu reușesc. Cred că a ruginit.

Bătăile se amplifică. Nu știu ce să fac. Oare chiar ăsta îmi e sfârșitul? Poate că așa a fost să fie.

Până la urmă, ușa se trântește de perete, în prag stând chiar el. Inima mi-o ia la goană. Ăsta îmi e sfârșitul, garantat.

Mă uit la el înfricoșată. El doar stă în prag, cu o expresie neutră. Nu știu ce are de gând să-mi facă, dar sper că nu ce mi-a făcut și până acum.

Într-un final, se apropie de mine. Instinctiv, fac un pas în spate. El nu se lasă, ci se ia după mine. Mă dau atât de în spate, încât simt peretele la spate. Până la urmă, se apropie atât de tare de mine, încât nu mai există niciun centimetru între noi.

Îmi prinde bărbia între degete și-mi spune:

-- Ți-am zis să nu mai fii o fată obraznică, nu? --

Nu-i răspund, ci înghit în sec. Când vede că nu reacționez nicicum, zâmbește.

-- Știi, Ashley, faci să fie totul mult prea complicat. Credeam că ți-ai învățat lecția prima dată. Dar, văd că m-am înșelat. --

Prind curaj, așa că îi spun:

-- Și eu credeam că știi deja că nu mă voi da bătută până nu voi scăpa de tine. --

Începe să râdă în hohote.

-- Așa să fie, păpușică? --

Oftează.

-- Bine, Ashley, dacă tu asta vrei... Ce rost mai are atunci să te țin cu forța, dacă tu tot vei încerca să scapi? --

Nu înțeleg unde vrea să ajungă, dar pricep în secunda în care văd cum scoate din jacheta lui un pistol. Îl îndreaptă spre mine și mi-l lipește de frunte.

-- Am vrut să fiu drăguț cu tine, Ashley, dar nu mi-ai dat de ales. Sper că te vei simți liberă în lumea în care vei ajunge. --

Spunând asta, apasă pe trăgaci, iar apoi totul devine negru. Tot ce știu e că ultima dată aud sirenele poliției.