Ai Încredere [vol. I]

17. Acasă

Flo

-- Realizezi câte griji mi-am făcut pentru tine?! Am pus întreaga poliție să te caute! N-am putut dormi nicio noapte! Ce-a fost în capul tău, Flo?! --

Tata e roșu la față. Știam că așa va reacționa. Nu tu îmbrățișare, nu tu "ești bine?". Mereu a fost mai rece cu mine. Trag aer adânc în piept.

-- Sunt bine, tată, nu vezi? --

-- Da, observ asta, dar pot să știu ce ți s-a întâmplat?! Te-a răpit hoțul ăla, nu-i așa?! --

-- Nu m-a răpit. El doar... Adică eu... -- mă bâlbâi.

Ok, deci în mod clar am uitat tot discursul pe care l-am pregătit. Va trebui să improvizez.

-- Faza e că... El mi-a furat lănțișorul, ți-am zis asta. Și când l-am văzut ieșind pe ușă, m-am repezit la el. Și apoi... --

-- Și apoi te-a răpit! -- îmi continuă tata fraza.

Mai vreau să spun ceva, dar tata se repede la telefon.

-- Cine e băiatul ăla?! Spune-mi ca să pot da poliției un nume! --

-- Ce?! Tată, nu! Nu suna la poliție! --

Încerc să-i smulg telefonul din mână, dar nu reușesc.

-- Ce-i cu tine, Flo?! Băiatul ăla te-a răpit! Iar tu îmi spui să nu sun la poliție?! --

-- N-are rost să suni fiindcă sunt bine! Mi-am recuperat lănțișorul și sunt acasă! Oricum, cum te aștepți ca poliția să-l găsească fără vreo poză cu ajutorul căreia să-l recunoască? --

Pentru un moment, tata chiar pare să renunțe la ideea de a suna la poliție, dar apoi îl văd cum se încruntă.

-- Putea să te omoare, Flo. Puteam să te pierd. Nu-mi pot permite să te pierd și pe tine, fata mea. --

Nu știu de ce, dar vorbele lui mă înmoaie. Îi pot citi suferința din ochi. Știu că nu suportă gândul că ar putea să mă piardă. Îl înțeleg. Până la urmă, Axel s-ar fi putut dovedi a fi un criminal în serie și m-ar fi putut ucide. Aș fi ajuns la fel ca mama. Aș fi putut muri dintr-o prostie.

Îi iau mâna tatei în a mea și-l privesc în ochi. Indiferent cât de dur e cu mine, știu că ar face orice pentru mine. Tot ce vrea e să mă știe în siguranță. Până la urmă, nu asta e tot ce vrea un părinte?

-- Tată, te asigur că Axel e o persoană bună. Da, a făcut o greșeală, dar și-a îndreptat-o. Așa că te rog, nu suna la poliție. --

-- De unde știi că poți avea încredere în el, Flo? -- mă întreabă tata.

-- Pentru că mi-a demonstrat că merită încrederea mea. --

Tata se gândește câteva clipe, iar atunci când vrea să spună ceva, este întrerup de o voce.

-- Flo, tu ești? --

Mă întorc și îi văd fața mirată a Pamelei. Dau să zic ceva, dar Pamela se repede la mine și mă cuprinde într-o îmbrățișare.

-- Nu-mi vine să cred că ești chiar tu! Credeam că n-o să te mai văd niciodată! Am fost atât de îngrijorată! --

-- Și eu mă bucur să te revăd, Pam. --

O ador pe Pamela. Ea e mereu acolo pentru mine, indiferent de situație. Mereu mi-a dat cele mai bune sfaturi, iar atunci când eram tristă, îmi făcea biscuiți cu ciocolată. Pe scurt, o consider mama mea.

-- Ești bine? Ești rănită? Te doare ceva? Mă duc să aduc trusa de prim ajutor în caz de orice. --

-- Pamela, sunt bine, stai liniștită. -- o calmez eu.

-- Pamela, du-o pe Flo în camera ei. -- îi zice tata.

-- Nu, nu plec nicăieri până nu-mi promiți că nu vei suna la poliție! --

-- Uite, îți promit că nu voi suna, deocamdată. Voi apela la un detectiv particular care îmi va face rost de informații legate de individul ăla. --

-- Dar... -- încerc să mă opun, dar tata mă întrerupe:

-- Flo, încetează să-mi spui ce e bine și ce nu e bine să fac. Axel ai spus că-l cheamă, nu? Bun. Acum du-te în camera ta. --

Tata îi face un semn Pamelei, care vine în spatele meu și mă apucă de încheietură. Urcăm împreună scările și intrăm în camera mea. Parcă n-am mai fost aici de-o veșnicie. Într-un fel, mă simt bine să fiu acasă.

Mă așez pe pat, iar Pamela mă urmează. Se așează lângă mine și îmi ia mâinile în ale sale.

-- Flo, vreau să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat. -- îmi cere ea.

-- Ce vrei să spui? -- o întreb.

-- Când i-ai spus tatălui tău că băiatul ăla ți-a demonstrat că poți avea încredere în el, cum ți-a demonstrat-o? S-a... Întâmplat ceva între voi doi? --

-- Ce?! Nu! Adică... --

-- Flo, mie îmi poți spune. Doar vreau să mă asigur că nu ți-a făcut... Ceva. --

Felul cum pune accentul pe cuvântul "ceva" îmi spune că se referă la ce i s-a întâmplat mamei.

-- Pamela, nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Pur și simplu mi-am dat seama că e o persoană de încredere. --

-- Da, dar cât de multe știi despre el? --

-- Crede-mă, știu. --

-- Știi doar ce ți se spune. --

Nu pot s-o contrazic. Adică, într-un fel, are dreptate. Știu numai ce mi-a spus Axel, dar asta nu înseamnă că nu m-a mințit și de data asta. Dar Pamela nu l-a cunoscut. Eu da. Și, mai ales după experiența din mașină, știu că pot avea încredere în el.

-- Pamela, te asigur că Axel e o persoană de încredere. Știu că e greu de crezut, dar așa e. -- încerc s-o conving.

O aud cum expiră zgomotos. După care își bagă mâna în buzunar și scoate la iveală telefonul meu.

-- Măcar de aveai ăsta cu tine, ca să nu facem eu și taică-tău crize aici. -- spune și mi-l întinde.

După tonul vocii ei îmi dau seama că glumește. Cel puțin, pe jumătate.

-- Cred că ar trebui s-o suni pe Nicole să-i spui că ești bine. Și ea e foarte îngrijorată. -- mai adaugă Pamela.

-- Da, am s-o sun. --

Pamela îmi zâmbește, după care se ridică. Se apropie de ușă, dar, înainte să plece, spune:

-- Dacă spui că băiatul ăsta e de încredere... --

-- M-a adus acasă, Pam. -- subliniez eu.

-- ...atunci am să mă asigur că tatăl tău nu va face nicio "prostie". -- își încheie ea fraza.

Îi zâmbesc, iar ea îmi întoarce gestul. De asta o iubesc pe Pamela. E mereu de partea mea. Și, cel mai important, încearcă să vadă binele în toată lumea.

-- Sun-o pe Nicole. -- mai adaugă, după care iese din cameră.