Ai Încredere [vol. I]

39. Adevărul (Partea a doua)

Flo

-- Îmi pare rău că a trebuit să afli așa, sincer. --

Îi zâmbesc trist, în continuare uitându-mă în depărtare. Nu vreau să plâng. De fapt, și dacă aș vrea, nu cred că aș putea. Nu mai am lacrimi.

-- Știu că ești sincer, Oliver. Și știu că nu mi-ai spus fiindcă nu era de datoria ta. --

-- Flo... --

-- Nu sunt supărată pe tine, serios. -- îi zic, punându-i o mână pe picior -- Aș spune că sunt, mai degrabă, șocată. Adică, cred că încă trebuie să mă obișnuiesc cu ideea. --

-- Te înțeleg. Îmi pot da seama că nu ți-e ușor. Dar vreau să știi că sunt aici pentru tine. --

Încuviințez.

-- Știu. Și de aceea, îți mulțumesc. Îți mulțumesc că mi-ai fost un prieten adevărat de când ne știm. --

Oliver își schițează un zâmbet blând, apoi îmi ia mâna care se i se odihnește pe picior în a lui. Începe să mă mângâie ușor, trasând mici cerculețe cu arătătorul în palma mea.

Îmi las capul pe umărul său și închid ochii. Ziua de azi a fost cea mai frumoasă și, în același timp, cea mai oribilă din viața mea. Simt că am trecut prin atâtea stări, de la fericire la furie și de la furie la tristețe, încât mă doare rău capul. Am impresia că dacă n-o să mă întind prea curând pe un pat, am să leșin.

Și totuși, stau pe o bancă, cu Oliver, și ne uităm la Soarele care spune. Motivul pentru care l-am sunat pe el să vină, și nu pe tata, a fost că nu sunt pregătită încă să dau ochii cu el. Îmi și imaginez ce furios e pe mine în clipa asta. Și nu-l învinovățesc, pe bune. Adică, în loc să ascult ce avea de zis, am preferat să merg cu Axel și să nu-mi pese deloc de consecințe. Și uite unde m-a adus asta.

Am fost prea orbită de Axel și farmecele lui, încât nici măcar n-am vrut să-mi ascult propriul tată! Am fost în stare să cred un tip pe care l-am cunoscut nu demult! Mă simt așa o toantă... Mai ales când mă gândesc că toată lumea din jurul meu m-a avertizat să nu am încredere în Axel: Darren, tata, Nicole, Pamela... Am avut atâtea semnale de avertizare, și totuși, am ales să le ignor. Am ales să nu-mi pese deloc de nimeni și nimic, numai de Axel. Ce spune asta despre mine?

Că sunt naivă. Am fost naivă fiindcă m-am lăsat purtată de sentimentele care au răsărit în mine. M-am lăsat absorbită de vraja în care m-a băgat Axel. Și, partea cea mai proastă, mi-a plăcut. Mi-a plăcut întreaga aventură cu el, să mă simt liberă și fără griji. Doar eu, el și necunoscutul care ne așteaptă. Sunt naivă și acum, pentru că nu regret nimic.

E adevărat ce i-am spus lui Axel înainte să plec. Încă îl iubesc. Încă simt fluturii în stomac de fiecare dată când mă las purtată de amintirea atingerilor și sărutărilor lui. Încă simt locurile în care pielea mea a făcut contact cu buzele lui și, în același timp, simt și cum mă arde din cauza lipsei lor.

Poate că o să-mi treacă. Poate că e doar o chestiune de timp. Poate că, odată ce voi reveni la vechea mea viață, cea dinainte de a-l întâlni pe Axel, lucrurile vor reveni la normal. Voi uita de el. Voi uita de absolut tot ce înseamnă pentru mine. Voi uita că el a fost primul băiat care m-a învățat cum se simte iubirea și ce înseamnă ea. Am să uit de toate astea. Trebuie să uit.

Pentru că dacă sentimentele mele rămân aceleași, mă va durea de fiecare dată când îmi voi aminti cine e tatăl lui Axel și ce a făcut. Și nu vreau asta! Vreau să uit complet de el! Vreau să nu ne fi cunoscut niciodată! Vreau ca inima mea să accepte faptul că nu mai poate să simtă nimic pentru Axel! Vreau să... Vreau să-l urăsc!

Sau, cel puțin, să încerc să-l urăsc. Numai rău îmi fac dacă continui să-l văd cum obișnuiam s-o fac. Pentru Axel, însă, am impresia că îi va fi ușor. Sau poate că vorbea serios atunci când mi-a zis că nu mai însemn nimic pentru el. Poate că n-am însemnat niciodată, altfel nu-mi pot explica trecerea lui rapidă de la iubire la ură.

Ar trebui să fiu împăcată cu gândul ăsta, să fiu ușurată deoarece nu voi avea pe cap gândul că eu încerc să-l uit, iar el suferă. Dar, în loc să mă simt așa, mă simt... Rănită. Rănită pentru că cuvintele lui mi-au lăsat un gol imens în suflet. Un gol pe care știu că nu-l pot astupa.

Îmi va fi greu. Îmi va fi extrem de greu să uit tot ce-am construit împreună cu Axel. Îmi va fi greu să-mi vindec inima frântă, pentru că știu că niciodată nu se va putea vindeca complet. Voi rămâne cu cicatricile. Dar, până la urmă, acele cicatrici îmi vor aminti de faptul că am trecut printr-o etapă dificilă din viața mea, dar am reușit să mă ridic și să-mi continui drumul. E o lecție care mă va face să devin o persoană puternică și independentă. Nu voi mai depinde de nimeni și nimic.

Deschid ochii și realizez că s-a întunecat deja. Îmi ridic capul de pe umărul lui Oliver și, pentru prima dată de când suntem aici, mă uit la el:

-- Cred că ar trebui să mergem. --

-- Desigur. --

Ne ridicăm de pe bancă și ne îndreptăm spre mașină.

-- Oliver! -- îl strig, iar el se întoarce -- Am putea merge la tine? Adică, știu că sună cam ciudat și poate n-ai chef să-ți stau pe cap, dar... --

Oliver se apropie de mine și își pune mâinile pe umerii mei. Tresar la gestul lui, deoarece așa obișnuia să facă și Axel atunci când voia să mă calmeze.

-- Flo, știi bine că nu mă deranjezi. Sunt conștient de faptul că nu vrei să mergi acasă. Nici eu nu m-aș duce. Aș avea nevoie, la fel ca tine, de o pauză pentru a-mi limpezi gândurile. Deci, nu-i nimic, pe bune. Poți veni liniștită la mine. --

Îi zâmbesc, după care îmi pun brațele în jurul gâtului lui și îl îmbrățișez. Oliver pare surprins de gestul meu, dar își revine și își pune mâinile pe spatele meu. După câteva momente, ne îndepărtăm, iar Oliver mă sărută pe frunte.

-- Îți voi fi mereu alături, Flo. Indiferent cu ce te confrunți, să știi că poți conta pe mine. Te voi sprijini în tot ce faci. --

Am crezut că nu mai am lacrimi, dar vorbele lui Oliver îmi fac ochii să lăcrimeze. Și nu, nu plâng de durere, ci de fericire. Sunt fericită deoarece Oliver mereu găsește cuvintele potrivite. Mereu știe ce să spună ca să mă facă să zâmbesc. E simplu, modest și amuzant. Și, cel mai important, îl cunosc pe el și îi cunosc familia. N-are secrete, spre deosebire de Axel. Cum de nu i-am observat calitățile astea până acum?

Îl prind de mână și mergem așa până la mașină. Nu sunt singură. Îl am pe el. Și asta e tot ce contează. Dar, în adâncul inimii mele, o parte din mine tot îi va aparține lui Axel. Și sunt împăcată cu gândul ăsta. Va rămâne o iubire mult uitată, care m-a transformat în ceva mai bun.

Ești tu, Axel, și mereu vei fi tu.

Am să uit asta vreodată?

Nu.

Am să mă vindec vreodată?

Poate.

Am să mai iubesc vreodată?

Nu știu.