Ai Încredere [vol. I]

25. Frică

Axel

N-am crezut că răbufnirea mea o va speria pe Flo. N-am vrut să se întâmple asta. Dar frica din ochii ei atunci când i-am zis să plece... Cum corpul ei a reacționat la atingerea mâinilor mele...

Până acum, de fiecare dată când o atingeam, îi simțeam tremuratul incontrolabil. Îi plăcea. Și acum a tremurat, dar de frică. Am încercat să evit în a răbufni, dar am eșuat. Am speriat-o. Am făcut-o să-i fie frică de mine. Nu pot uita expresia feței ei. Se abținea să nu plângă. Gândul că eu sunt motivul pentru care își varsă acum lacrimile în camera ei mă face să mi se rupă inima.

Idiotule.

Ar trebui să dau fuga la ea, să o apuc cu o mână de talie, iar cu cealaltă să-i ating obrazul. Ar trebui să-i cer scuze, să-i spun că sunt un fraier care nu e obișnuit să simtă. Apoi, ar trebui să-i duc capul la pieptul meu și să-i sărut fruntea, promițându-i că nu voi mai răbufni. Iar apoi ar trebui să ne petrecem noaptea stând îmbrățișați în patul ei până am adormi.

Ar trebui să fac toate astea, și totuși, iată-mă încă aici, stând în mijlocul camerei mele. Habar n-am de cât timp stau așa, dar sunt incapabil să mă mișc. E ca și cum întreaga lume s-ar fi oprit. Ca și cum nimic nu mai există.

Eu stau ca un prostănac aici, neștiind ce să fac, iar Flo plânge la câțiva metri de mine! De ce? Fiindcă n-am fost în stare să-i răspund la o simplă întrebare! Tot ce-a vrut a fost să știe câte ceva despre familia mea, iar eu ce-am făcut? Am țipat la ea. Îi cer să aibă încredere în mine, dar nu sunt în stare să-i povestesc câte ceva despre trecutul meu. Evident că nu poate avea încredere în cineva despre care nu știe nimic.

Stând așa și meditând, observ că în pragul ușii de la cameră stă servitoarea aia, sau ce-o fi, uitându-se urât la mine. Încerc să-mi revin în fire, iar apoi îi arunc o privire rece și reușesc să mă mișc din loc. Mă deplasez spre pat și bat una din perne, după care mă așez comod, cu mâinile la ceafă.

-- Te pot ajuta cu ceva? -- o întreb pe femeie, după ce îmi dau seama că încă stă în prag.

-- Mă poți ajuta în a fi mai respectuos. -- îmi răspunde ea.

Îi arunc o privire indiferentă, după care mă uit în tavan.

-- Nu-mi amintesc să te fi jignit. -- îi zic.

Îi aud pașii cum se apropie de mine. Când întorc capul, o văd fix lângă patul meu.

-- Nu mă refeream la mine, iar tu știi asta. --

Știu. Evident că știu că se referă la Flo.

-- Uite ce e, Paula, apreciez că îi duci grija lui Flo, dar dacă ai venit aici să-mi dai sfaturi, nu te strădui. --

-- Numele meu e Pamela. -- spune ea, punând accent pe numele ei. -- Și nu, n-am venit să-ți dau sfaturi, pentru că oricum consider că ești o influență negativă pentru Flo. --

-- Bine de știut, atunci. --

Se pare că replica asta i-a umplut paharul Pamelei, pentru că începe să urle:

-- Ești un nenorocit! Nici nu știu ce vede Flo la tine, dar atunci când va afla adevărul, sunt convinsă că și unicul motiv pentru care te place va dispărea! --

Simt cum mi se oprește inima. Ce adevăr? Îndrăznesc să-mi ridic din nou privirea asupra Pamelei, care are fața roșie de furie. Se pare că confuzia de pe fața mea îi dă de înțeles că nu știu despre ce adevăr vorbește.

-- Ah, nu știi?! Dă-mi voie să te luminez: Tatăl tău... -- începe ea să-mi explice, dar este întreruptă de o voce joasă.

-- Pamela. -- e tot ce spune.

Pamela tresare, iar apoi se întoarce spre ușă, unde stă domnul Champwell, având o privire indescifrabilă, chiar și pentru mine.

-- D-domnule Champwell... N-am știut că s-sunteți aici... -- se bâlbâie Pamela, dar domnul Champwell îi face semn cu mâna să tacă.

Aceasta se conformează.

-- Lasă-ne singuri. -- îi cere domnul Champwell, iar Pamela, fără să mai spună vreun cuvânt, iese din încăpere.

Domnul Champwell se apropie cu pași lenți spre mine. Înghit în sec. Nu știu de ce, dar prezența lui mă intimidează. Când ajunge în dreptul patului meu, mă ridic în picioare. Realizez că sunt mai înalt decât el.

Pentru câteva momente, niciunul din noi nu spune o vorbă. Stând așa, unul în fața celuilalt, am ocazia să-i observ trăsăturile: ochi albaștri, la fel ca Flo, buze mici și subțiri, sprâncene groase și păr negru cu șuvițe albe. E îmbrăcat într-un costum negru cu cravată roșie. Nu știu de ce stă îmbrăcat așa acasă.

Dintr-o dată, mâna lui dreaptă îmi atinge umărul. Fără să vreau, tresar. Ce e cu mine?! De ce mă sperie un om bătrân de vreo 40 și ceva de ani?!

-- Numele tău adevărat e Axel? -- mă întreabă el.

Mă încrunt. De ce mă întreabă asta?

-- Ăăă, da. De ce n-ar fi? --

-- Nu știu, probabil pentru că te pricepi să faci rost de acte false? --

Despre ce vorbește?! De ce aș vrea să-mi iau un nume fals?!

-- Mă tem că nu-mi dau seama la ce faceți aluzie. -- îi spun pe un ton cât se poate de calm, deși, în sinea mea, îmi vine să-i trag un pumn.

Domnul Champwell începe să râdă, după care se oprește brusc.

-- Îmi place cum crezi că pe mine mă poți păcăli cu teatrul ăsta. -- îmi zice.

Ridic o sprânceană.

-- Pardon? --

-- Oh, haide Axel, nu te face că nu știi despre ce vorbesc! --

-- Chiar nu știu despre ce vorbiți! --

Îmi pierd răbdarea. Nu suport să fiu acuzat de niște lucruri despre care nu am habar!

-- Știți ceva, mai bine să trecem la partea în care îmi spuneți pentru ce mă acuzați. -- îi spun.

-- Să te acuz? Nu te acuz de nimic. -- îmi răspunde domnul Champwell.

-- Bine, atunci lămuriți-mă ce discutăm aici. --

Domnul Champwell se apropie și mai tare, până când fața lui e la doar câțiva centimetri de mine.

-- Nu-mi pot da seama care îți e jocul, dar, spre binele tău, ai face bine să n-o implici pe fiica mea. --

-- Poftim? N-am niciun joc! -- mă apăr eu.

-- Ah, vezi tu? Ideea e că nu te cred. --

-- Domnule Champwell, nu știu ce credeți despre mine, dar vă asigur că nu mă joc cu fiica dumneavoastră. Dimpotrivă, cred că... O... Iubesc... -- îi zic, fiind uimit de cuvintele de la sfârșit.

Domnul Champwell tace câteva clipe, după care spune:

-- Așa își atrăgea tatăl tău toate victimele. --

-- Ce-ați spus?! -- răbufnesc eu.

-- Domnule Champwell! -- răsună vocea Pamelei de pe hol.

Ne întoarcem amândoi spre aceasta.

-- Ce e?! -- o întreabă nervos domnul Champwell.

-- E vorba de Flo... A... A dispărut! --

Fără să mai aștept reacția domnului Champwell, țâșnesc afară pe hol, fur una din cheile de pe măsuța de cafea, iar apoi ies în curtea din fața conacului. Bag cheia în contact și pornesc motorul, neștiind încotro să merg. Dacă aș fi Flo, unde m-aș duce? Proastă întrebare, având în vedere că de abia o cunosc.

Iar apoi realizez ceva: Dacă domnul Champwell a început să-mi vorbească despre tata, atunci înseamnă că știe de ce e închis. Și adevărul de care zicea Pamela că ar putea s-o facă pe Flo să mă urască probabil e legat tot de tata! Poate că Flo vrea să afle detalii legate de trecutul și familia mea! Având în vedere că nu i-am oferit niște răspunsuri, probabil le caută ea!

Dar unde?