Ai Încredere [vol. I]

26. Respect

Flo

Peste câteva minute, ajung la apartamentul lui Oliver. Scot cheia din contact, ies din mașină și mă îndrept spre intrare.

Imediat ce mă opresc în fața ușii, încep să regret că am venit aici. Poate... N-a fost o idee așa bună... Uh, normal că n-a fost! Adică, ce fac eu aici, mai exact?! Încerc să intru în viața privată a cuiva, fără permisiunea persoanei?! Ce-i cu mine?!

De când acționez eu așa?! De când încerc să-mi bag nasul în viața altcuiva?! Înainte, respectam decizia unei persoane de a nu-mi povesti despre trecutul ei. Aveam răbdare cu ea, așteptând momentul în care îmi va spune. Dar acum? Acum, nici măcar nu mă mai recunosc. Ce s-a întâmplat cu mine? De ce e diferit de data asta?

E diferit pentru că tatăl tău îți ascunde adevărul.

Posibil. Posibil ca motivul pentru care mă aflu acum, aici, să fie pentru că tatăl meu știe detalii despre Axel și familia lui, iar eu, nu. Iar atunci când l-am întrebat pe Axel, de două ori, a evitat să-mi răspundă. Deci da, cred că simt nevoia de a ști, ca apoi să vorbesc cu Axel despre asta, încercând să-l ajut în problemele lui.

Dar tot nu acționezi cum trebuie.

Așa e. Asta nu e o metodă bună de a obține niște răspunsuri. Poate că... Am insistat mult prea mult. Poate că, ar trebui să-i ofer timp lui Axel. Sunt convinsă că, la momentul potrivit, îmi va povesti de bună voie tot ce vreau să aflu. Dar, deocamdată, nu e pregătit. Iar eu am să respect asta. Măcar atât, dacă nu-l pot ajuta.

Mă întorc ca să mă duc la mașină, dar apoi aud ușa deschizându-se în spatele meu. Mă opresc, iar apoi mă uit înspre ușă, zărindu-l pe Oliver stând în fața ei.

-- Flo? Ce faci aici? -- mă întreabă el, având o față uimită.

Mă apropii de el, iar apoi îi zic:

-- Sincer, nici eu nu știu. A fost... A fost un gest spontan. Dar acum, mi-am revenit. --

Oliver încuviințează din cap, fiind în continuare confuz. Îi zâmbesc.

-- Scuze. Nu știu de ce m-am așteptat să pricepi. --

Zâmbește și el.

-- E ok, pe bune. Uneori, nici eu nu realizez ce fac. --

-- Serios? --

-- Da, serios. Până la urmă, face parte din ciclul vieții: Acela de a lua decizii proaste. --

Rămân câteva clipe pe gânduri, procesând ce tocmai a spus. Are dreptate, într-un fel. Nu ești om dacă n-ai luat, măcar o dată, o decizie proastă. Face parte din natura ta.

-- Da, păi, presupun că așa e. -- îl aprob.

Oliver se scarpină în cap, după care îmi spune:

-- Știi, eu mă pregăteam să plec să mă întâlnesc cu niște prieteni. Vrei să vii și tu? --

Nu, nu vreau. Vreau să mă întorc acasă și să-i spun lui Axel că-mi pare rău. Vreau să-l îmbrățișez, să-l sărut și să stau cu el în pat, până ne fură somnul. Vreau să știe că, indiferent dacă va dori să-mi împărtășească problemele lui sau nu, îi voi fi alături. Orice se va întâmpla.

Evident, n-am de gând să-i spun toate astea lui Oliver, așa că îi zic doar asta:

-- Nu, mulțumesc. Trebuie să mă întorc acasă, probabil că tata își face griji. --

-- Ah, da, înțeleg. Bine, păi... Ne mai vedem, Flo. -- spune și trece pe lângă mine.

Când ajunge la mașina lui, îl strig: