Ai Încredere [vol. I]

37. Ravagii

Flo

Se spune că prima dată e special, pentru că, atunci simți pentru prima dată toate acele senzații care nu credeai că pot exista. Pentru că atunci, îți dai seama că ai ajuns să vezi lumea altfel. Atunci, realizezi că ți-ai dat lucrul cel mai prețios, dar nu regreți nimic, deoarece, știi bine că persoana de lângă tine te iubește enorm.

Eu, una, nu pot exprima în cuvinte ceea ce simt în momentul ăsta. Am impresia că nu e real, că mă voi trezi din clipă în clipă în camera mea, realizând că totul a fost un vis. Că Axel a fost un vis.

Mi-e teamă să simt ceva, sau să fac ceva greșit. Dacă Axel regretă? Dacă și-a dat seama că n-am niciun pic de experiență? Adică, știu că mi-am dorit să fac asta, dar, de fiecare dată când eram pe punctul de a o face, am fost întrerupți de ceva sau cineva. Iar acum, chiar se întâmplă. Chiar o facem. Și am senzația că nu vom fi deranjați.

De ce o parte din mine își dorește să fim întrerupți? De ce nu încerc să trăiesc momentul? Îl iubesc pe Axel și știu că și el mă iubește pe mine. Dar, atunci, de ce mi-e frică? De ce simt că sunt așa fragilă încât am să mă sparg din secundă în secundă?

Corpul îmi tremură din toate punctele posibile. Mă arde acolo unde buzele lui Axel îmi ating pielea și mă arde acolo unde nu mă atinge. Mâinile îmi sunt înfipte în cearșaful patului, fără să știu ce să fac cu ele. Ar trebui să-l ating și eu?

Cu o mișcare stângace, îmi dezlipesc mâinile de materialul cearșafului și mi le așez pe ceafa lui Axel. Mă ridic încet și îmi lipesc gura de gâtul lui. Îi simt mușchii cum se încordează și se oprește din a-mi săruta trupul. Mă opresc și eu, crezând că poate nu-i place.

-- Am... Am făcut ceva greșit? -- reușesc eu să-l întreb.

Axel clipește de câteva ori, după care îmi sărută nasul și zâmbește. Mă apucă de talie și mă lipește de el, făcând ca distanța dintre noi să dispară. Fără să spună nimic, se rostogolește cu mine, el ajungând pe spate, iar eu, călare pe el.

-- N-ai făcut absolut nimic greșit, floricica mea. Ba chiar te rog să continui. -- îmi zice Axel, iar eu mă înroșesc.

Axel are o anumită putere asupra mea pe care nu cred că am s-o pot înțelege vreodată. E ca și cum aș fi atrasă de fiecare cuvânt, fiecare reacție și fiecare acțiune a lui. Poate că, până la urmă, a avut dreptate: Poate chiar suntem legați unul de altul.

Axel îmi apucă mâinile și mi le poziționează pe abdomenul lui. Închid ochii și încep să i-l mângâi, simțindu-i pielea fină. E atât de plăcută senzația asta, ca și cum aș încerca să-i cunosc corpul, să mă familiarizez cu el.

Fără nicio vorbă, mă aplec și încep să-i sărut zona abdomenului. Mă abțin în a scoate vreun sunet, dar, Axel nu se chinuie. Ridic capul în secunda în care îl aud, gândindu-mă iarăși la ce e mai rău.

-- Floricico... -- îmi zice el blând, luându-mi bărbia între degetele lui -- Tu crezi că faci ceva greșit, dar habar n-ai cât de bine mă simt. --

-- Ești sigur? Adică, știi că eu nu am... -- încerc să-i amintesc, dar vocea mi se frânge de teamă.

Mă uit la Axel cu o privire care încearcă să-i sugereze ce voiam să zic și, spre ușurarea mea, pricepe, deoarece se ridică și îmi atinge umerii goi cu palmele sale. Încep să mă simt stânjenită, având în vedere că stau în fața lui fără nicio haină pe mine.

-- Nu e o rușine că n-ai mai făcut asta până acum. -- îmi spune Axel, după care, fața lui capătă o expresie amuzată.

-- Îmi spui să nu-mi fie rușine, iar tu te spargi de râs. -- îi zic enervată și mă întorc cu spatele la el.