Într-o vineri, ai venit la mine, mi-am pus sufletul pe masa din sufragerie şi te-am rugat să ai grijă de el. Mi-ai zâmbit frumos şi mi-ai spus că vei avea grijă de el ca de ochii tăi din cap. Te-am crezut atunci. Nu ştiu dacă îmi inspirai încredere tu sau îmi doream eu să mă încred în femeia din faţa mea. Şi au trecut vreo două săptămâni, timp în care eram sigur că nu-l vei scăpa pe jos şi nici nu-l vei călca în picioare. Ştiu că nu este cel mai frumos, cel mai curat suflet din câte există, dar este al meu şi asta este cel mai important.
Ai început să faci acrobaţii cu el, ai început să-mi spui că nu prea-ţi place, că nu e bun, că te deranjează. Pur şi simplu era mai uşor să mi-l dai înapoi decât să dai cu el de pământ. Dar nu ai mai fi simţit satisfacţie, nu? A, bineînţeles că nu am putut reacţiona cel mai frumos atunci când am văzut că îţi baţi joc cu zâmbetul pe buze de ce am mai de preţ. Îmi cer scuze pentru vorbe, pentru răutaţi, pentru imaturitatea mea care mă face să trăiesc altfel.
Nu te condamn, deşi te ascundeai după lipsa relaţiilor reuşite. Văd că nici nu-ţi doreşti să ai relaţii reuşite, găseşti modalităţi să le sabotezi. Sincer... sunt dezamăgit, ceea ce este o noutate pentru mine. Şi ăsta este cel mai urât sentiment pe care îl poate simţi un om. Te felicit!
Îmi doresc să îți fie bine. Ți-am oferit totul... dar mai bine lasă.
