Urmări şi consecinţe

Capitolul 3

Dar s-a oprit brusc. Cred că mai aveam doar un singur strop de sânge în corpul atât de slăbit, încât era mai mult leşinat în braţele lui. Am simţit cum mă luase în braţe şi mă puse pe saltea cu delicateţe, auzind spunându-mi ceva în şoaptă, dar nu puteam înţelege. Eram mult prea adâncită în întuneric pentru a mai putea sta mult timp conştientă.

L-am auzit şoptind iarăşi ceva cu o anumită urgenţă în voce, dar nu-l puteam înţelege. Nu mă puteam înţelege nici pe mine, nici ce gândeam eu, d-apăi pe el.

Îl vedeam prin ochii semideschişi cum se agita în jurul meu şi-mi vorbea, dar urechile mele auzeau doar un bâzâit enervant şi-mi venea să-i spun să tacă dracului, dar nu puteam să-mi adun cuvintele. Nu aveam putere nici să respir ca lumea.

Apoi l-am văzut ducând mâna lui la gura mea şi-mi spunea ceva. Dar de ce nu ţipa şi el mai tare, ca pentru surzi, şi să-l aud şi eu? Şi de ce se agita atât? De ce nu mă lăsa în pace? De ce trebuia tot pe el să-l văd? Numai de el nu aveam chef! Oricum, după un somn bun, aveam să fiu ca nouă, gândeam eu.

Îl văzusem plecând, şi întorcându-se cu un cuţit. Avea de gând să mă omoare, m-am întrebat, dar înainte să-mi mai fac şi alte idei încâlcite, l-am văzut tâindu-şi încheietura mâinii şi aducându-mi-o mie la gură. Am simţit gustul de sânge pe buze şi mi se părea scârbos. Iar mirosul lui de fier mi-a inundat nările, făcându-mă să-mi vărs maţele.

Însă Lucas lăsa din ce în ce mai mult sânge să curgă, iar eu îl degustam fără nicio poftă, ci doar pentru a scăpa de el de pe buzele mele.

După câteva înghiţituri de sânge de-al lui - bine... câteva mai multe -, începusem să văd mai bine şi să aud mai bine. Astfel am putut să-mi dau seama că el striga să-i beau sângele pe un ton foarte îngrijorat şi-i puteam observa şi ochii albaştri încolţiţi de lacrimi.

Când mi-am recuperat puţin din forţa pierdută, am spus pe-o voce stinsă:

-Te urăsc.

Atunci Lucas s-a oprit din orice făcea înainte. A rămas pur şi simplu ca o statuie care se uita cu neîncredere la mine. Nu respira, nu clipea, nu spunea nimic, cred că nici inima nu-i bătea. Apoi şi-a revenit şi s-a făcut că nu mă auzise, continuând că stoarcă încheietura lui.

-Mi-ajunge, i-am dat peste mână înfuriată, după ce mai luasem câteva înghiţituri. Capul încă mă omora de durere, iar gâtul încă cerea ceva de băut, dar nu mai voiam nimic de la el.

L-am văzut ridicându-se de lângă mine, o tristeţe imensă acaparându-i chipul palid. Şi-a înfăşurat o bucată de material în jurul încheieturii şi s-a aşezat lângă şemineu. Îmi părea rău pentru Lucas când îl vedeam aşa, dar totodată simţeam un sentiment intens de ură şi dispreţ faţă de el. Aproape mă omorâse... Nu, nu aveam loc de compasiune pentru vampirul ăla odios în inima mea. Mai bine îşi ducea intenţia la capăt şi nu mai eram nevoită să stau cu el şi să-l suport. Mai bine mă lăsa naibii să părăsesc lumea asta, măcar aşa aş fi scăpat din închisoarea asta a lui.

Însă, în timp ce gândeam asta, un junghi mă înţepase în piept. Nu voiam să-l văd aşa trist şi abătut. Parcă i-aş fi simţit durerea în propriul meu suflet.

Ce era cu mine, mă întrebasem ameţită. De ce şi de când aveam astfel de sentimente contradictorii pentru individul acela blond, cu ochii mai albaştri decât cerul, cu trupul acela parcă modelat de mâinile unui maistru în sculptură, cu un surâs superb şi care-mi făcea inima să plângă pentru el, dar care avea totodată cel mai enervant zâmbet triumfător, cel mai urâcios caracter, schimbător ca o vreme de toamnă, care mă seca de voinţă şi viaţă şi care îmi slăbea încăpăţânarea cu o singură privire roşie? Trebuia să simt doar ură şi furie pentru el, nu şi simpatie, compasiune, dor.