Urmări şi consecinţe

Capitolul 5

Asta este capitolul 5 :D. Sper sa fie ceva de capul lui si sa va placa, fiindca am muncit destul de mult la el, gandindu-ma si razgandu-ma la anumite situatii si detalii. Apropo de detalii, sper sa fie destul de multe la partea cea mai importanta, care cred ca defineste acest capitol si va fi cruciala pentru continuare. Lectura placuta si comentati ce am facut bine sau, din contra, rau, sa stiu daca ar trebui sa modific ceva, daca am greseli sau orice. Si sa nu uitati sa si votati, va rog >:D<.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Mă trezisem destul de fericită, însă nu ştiam de ce. Simţeam ceva moale şi cald lângă mine şi, fără să realizez, l-am strâns mai tare în braţe. Abia atunci când am auzit nişte bombăneli de la cine era lângă mine am deschis ochii.

Şi era el! Lucas, în braţele mele!

Mi-am abţinut un ţipăt de surprindere şi mi-am descleştat braţele de pe gâtul lui; adică... am încercat să fac asta, dar el mi le-a prins cu o mână, iar cu cealaltă m-a tras mai aproape şi m-a sărutat. Un sărut simplu, fără forţări şi tot ce era obişnuit să facă. Doar un sărut scurt, pe buze, care zicea 'bună dimineaţa'. Iar mie chiar mi-a plăcut!

-'Neaţa, spuse într-un zâmbet.

-Îmi poţi da acum drumul la mâini? am întrebat încercând să par neinteresată de salutul lui, deşi ceva din mine vibra să-i mai simtă iarăşi buzele.

-Având în vedere că tu te ţineai ca scaiul de mine, întreabă-te pe tine, spuse nebăgând de seamă sarcasmul meu.

-Atunci ridică-te!

Şi s-a ridicat! Să nu-mi vină să cred! Chiar făcuse ce-i spusesem eu!

-Imediat vine micul dejun, mă anunţă el din uşă şi se făcuse nevăzut.

-Să ştii că şi eu ştiu să gătesc, îl anunţasem cu o voce uşor ridicată, fiindcă era capabil să audă şi fără să ţip.

-Da, probabil, dar nu aşa de repede, spuse iarăşi din uşă, cu tava plină de mâncare în mână. Toate arătau bine, având în vedere cine le făcuse, însă nu-mi era prea foame.

Abia dacă mă atinsesem de mărul cel roşu, care-mi făcea cu ochiul, fiindcă pe mine mă frământau alte probleme. Îmi amintisem că nu îmi răspunse la multe (adică niciuna) dintre  întrebările pe care i le-am pus după conversaţia lui cu Alex. Însă nu prea aveam curajul să reiau discuţia. Dacă avea să reacţioneze urât, ca şi data trecută? Sau aveam eu să-mi ies din fire şi să fac ceva ce-ar fi adus repercursiuni tot asupra mea?!

Dar aveam să stau cu frica-n sân toată viaţa de acum încolo, mă întrebasem încăpăţânată, simţind cum orgoliul şi vanitatea îmi creşteau în suflet. Pentru că dacă aveam s-o fac, avea să se ducă naibii orice şansă de-a afla vreun răspuns la sutele de gânduri ce-mi roiau prin cap sau, de ce nu, de a scăpa de acolo. Fiindcă, indiferent de lupta ce se dădea între inimă şi minte, eu nu aveam de gând să stau o eternitate la cheremul individului din cameră.

M-am îndreptat gânditoare spre fereastră. Copacii păreau să înconjoare acea parte a casei, singura parte pe care eu o văzusem, iar verdele lor era în discordanţă cu pământul închis la culoare şi frigul care se simţea din cameră. Auzeam câteva păsărele mai curajoase ciripind şi fluturând dintr-o parte în alta, şi mi-aş fi dorit să fiu ca ele. Astfel aş fi fost liberă...

Am oftat după un timp îndelungat de privit pe fereastră, înmagazinându-mi curajul puţin pe care-l aveam şi îndârjirea cu duiumul de care dispuneam, şi m-am întors spre Lucas, care se uita curios şi contrariat la mine. Vedeam şi o sclipire de mândreţe în ochi?!