Urmări şi consecinţe

Capitolul 6

-E aici, strigase cu o voce amuzantă un papagal de pe o creangă din faţa mea. M-am uitat speriată în direcţia lui, fiindcă nu ştiam cui striga sau dacă era duşman ori prieten.

Apăruse lângă mine, de nicăieri şi deodată - lucru care m-a făcut să mă sperii şi mai mult decât eram -, un lup uriaş cât un urs, de un cafeniu plăcut, cu ochi mari, maro, care mă privea cu îngrijoare, şi-mi spuse:

-Eşti bine, Anya?

În momentul ăla am ştiut că acel lup era Ehmil, prieten bun cu tata. Am oftat de uşurare şi dat din cap. Am încercat să îi dăruiesc şi un zâmbet, dar mi-a ieşit doar o strâmbătură de toată urâţenia.

-Unde e cel care te-a răpit? mă întrebase tot el.

-Este mai încolo o casă... începusem eu să spun, dar nu m-au lăsat să continui, căci deja vedeam cum câţiva se îndreptau în direcţia unde arătasem eu.

-Bine, aşteaptă aici, spuse Ehmil şi plecase şi el.

-Hei, aşteptaţi! începusem să strig şi să fug puţin cam prea încet şi prea împiedicată după Ehmil şi ceilalţi, vrând să le spun că idiotul mi-a dat drumul şi că nu trebuia să-l ucidă.

Nu voiam să-l ucidă.

-Anya, eşti bine? apăruse lângă mine un ghepard suplu şi înalt, exact când mă împiedicasem de o creangă în alergarea mea stupidă şi se puse în faţa mea, aterizând pe ea. Ştiam deja a cui era acea blană pufoasă care-mi acoperise faţa şi mirosul atât de proaspăt ce mă invadase deodată. Era Cara, prietena cu care fusesem la film.

-Da, reuşisem să spun, punându-mă înapoi pe picioare şi uitându-mă îngrijorată după ceilalţi. Păreau destul de departe faţă de mine.

-Ştii cumva cine te-a răpit? mă întrebase Cara, uitându-se cu acei ochi verzi ca frunzele dintr-o pădure în plină vară la mine, citind în ei îngrijorare şi nedumenire.

Da... cum să mă înţeleagă ea, dacă nici măcar eu n-o făceam?

-Oarecum, răspunsem eu gânditoare, luându-mi ochii din ai ei şi uitându-mă iarăşi împrejur. Am început să merg cu pas rapid înapoi spre casă, fiindcă chiar îmi făceam griji pentru cine nu trebuia.

-Ştiu doar că-l cheamă Lucas, am spus cu gândul departe şi cu ochii pe cei câţiva lupi care îi zărisem în faţă.

-Lucas! repetase surprinsă. Şi are vreun frate Alex? alerga ea pe lângă mine.

Am făcut ochi mari şi m-am oprit din mers. De unde ştia ea asta?

-Da, dar de unde... însă deja plecase cu un sprint. Iar eu rămăsesem cu vorba în gură. Cât uram când făceau asta. Am încercat şi eu să fug după ea, fiind nedumerită de unde ştia ea că Lucas mai avea un frate, dar şi din griji pentru soarta cretinului care m-a răpit - şi nu mă întreba de ce, pentru că, chiar nu ştiam motivul acţiunilor mele -, dar trupul meu ostenit alerga cu greutate, iar respiraţia mea era cam sacadată. Până să ajung cât de cât aproape de casă, mă oprisem de vreo două ori, ca să mai trag aer în piept.

Auzisem, când eram iarăşi aproape de acea casă care-mi fusese locuinţă timp de câteva zile şi loc de suferinţă, ce îi spunea Cara lui Ehmil, care încerca să se îndrepte spre casă, câţiva dintre oamenii lui fiind deja înăuntru şi cotrobăind peste tot.

-Ce spui, Cara, că nu te înţeleg? întreba Ehmil puţin nervos.

Cara s-a oprit pentru câteva secunde să-şi liniştească agitaţia şi i-a spus:

-Răpitorul e Lucas, prinţul vampirilor. Mi-a spus Anya că este...

Însă eu nu mai ascultam nimic din ceea ce prietena mea continua să adauge, pentru că eram cumva într-o stare de uimire, care mă îngheţase. Auzisem bine? A spus că era prinţul vampirilor? Adică a Ţării de Sus? De asta Alex spusese că mama lor va pune gărzile să-l caute? Pentru că era prinţ? Un prinţ m-a răpit?! Prinţ? tot repetam cu neîncredere. Era ceva greu de crezut, aproape imposibil.