Urmări şi consecinţe

Capitolul 10

Am auzit un ciocănit în uşă şi m-am întors de pe partea stângă, unde stăteam întinsă şi mă uitam pe fereastră, spre partea dreaptă, partea cu uşa.

-Intră.

Uşa s-a deschis uşor, iar părul negru al mamei şi-a făcut loc de după mica deschizătură. Mi-a zâmbit şi a deschis uşa de tot, intrând în camera mea.

Era mai veselă decât în seara trecută, când vorbisem cu ea şi cu tata despre ceea ce-mi propusese Lucas.

-Uite! îmi înmânase un pahar cu sânge - îmi dădusem seama după miros - şi îmi zâmbise.

-De ce? am întrebat luându-i paharul din mână şi dându-l pe tot pe gât, fără vreo întârziere, lucru ce-o făcuse pe mama să râdă înfundat.

-Eşti comică, mă anunţă ea.

-Da, mersi. De ce?

-De ce, ce? ridicase mama amuzată o sprânceană.

-De ce mi-ai adus un pahar şi nu a venit Lucas?

-A, asta era, surâse mama enervant. Ce-mi ascundea?

-Da... Mamă, e ceva ce nu-mi spui?

-Cam da, spuse ea veselă.

-Şi voi afla şi eu? am ridicat o sprânceană distrată oarecum de situaţie. Mama părea un copil din ăla mic care ascundea o boacănă.

-Păi, Lucas a spus că va veni doar când îl vei chema tu, spuse mama ceva ce era în totală contradicţie cu discuţia noastră, deşi îmi răspunsese la una dintre întrebări.

-Aşa are el de gând să-mi demonstreze că s-a schimbat?

-Probabil, ridicase mama din umeri.

-Bine, lasă-l pe el, spune-mi care-i marea veste, că eşti mult prea binedispusă ca să nu fie una, am încercat eu s-o descos pe mama, dându-i coate în coaste.

-Bine, bine, îţi spun. Împăratul a fost de acord să mai stai puţin timp aici, dar vei fi nevoită să pleci cu Lucas în curând.

Şi mie maxilarul îmi fugise pe undeva pe sub pat. Auzisem bine sau trebuia să mă mai curăţ în urechi?

-Ce? Asta-i vestea bună? Când va trebui să plec?

-Mâine, râse mama pe sub mustaţă.

-Tu-ţi baţi joc de mine? m-am răstit la ea furioasă.

-Da, începuse mama să râdă în hohote.

Mă uitam la ea cruciş. Ce naiba păţise?

-Deci nu trebuie să plec cu Lucas, am afirmat mai mult decât am întrebat.

-Ba da, dar nu mâine, venise răspunsul de milioane al mamei.

M-am înfuriat. Ce era atât de amuzant încât să-mi facă moaca asta şi să-mi râdă în faţă?

-Îmi spui ce-i aşa de amuzant? Unde e gluma, că eu nu m-am prins?

-Păi asta-i toată faza, că nu există nicio glumă, spuse mama chicotind, încercând să pară puţin mai calmă, dar fără succes.

-Şi chiar trebuie să plec?

-În câteva zile.

-Pf... De ce? De ce nu a vorbit tata cu Împăratul şi...

-A vorbit, dar nu se mai poate, devenise mama serioasă. Trăsăturile ei se întunecase puţin, amuzamentul dispărând subit.

-I s-a spus tatălui tău că nu se mai poate o amânare. Sunt reguli de urmat şi deja a încălcat destule cu tine. Iar acum ca prinţul e cu tine, nu ai niciun motiv să nu pleci, mai ales că el e dornic să te ia, îmi spunea mama pe-o voce ce trebuia să imite ordinele conducerii.