Urmări şi consecinţe

Capitolul 8

-Anya, auzisem cu greu o voce de bărbat pătrunzătoare, dar nu-mi puteam da seama dacă era tata sau altcineva. Şi forţă să-mi deschid ochii nu aveam.

-Hai, Anya, bea, auzisem aceeaşi voce parcă din fundul pădurii.

Simţeam cum picura ceva pe buzele mele, ceva oarecum vâcos şi cu un gust metalic. Şi era bun...

Am început să-mi ling buzele cu poftă, simţindu-i lipsa acelui gust de fier.

Picăturile curgeau, iar eu le absorbeam cu plăcere, simţind cum gâtul îmi era revigorat şi forţele mi se refăceau încet.

După câteva minute, picăturile s-au oprit, dar nu mai aveam nevoie de altele. Inima începuse deja să-mi bată cu putere, iar plămânii se umpleau cu forţă. Copilul îl simţeam sătul, iar eu împlinită.

-Mamă, am şoptit, încă prea obosită pentru a putea începe să zburd prin casă.

-Anya, auzisem cum răsuflase cu uşurare, şi-mi luase mâna într-a ei. Iubita mea, mă sărutase pe frunte, mângâindu-mi părul. Ai un vizitator, prinsesem un ton iritat la ea în voce. Dar ce vizitator puteam avea? Mai ales acum, când voiam să pot dormi?!

Am simţit cum mama s-a depărtat de mine şi am auzit cum a ieşit pe uşă, dar fără a o închide. Avea de gând să tragă cu urechea!

-Anya, vorbise iarăşi acea voce bărbătească atât de puternică şi plăcută urechilor mele. Mi se părea cunoscută, dar nu ştiam de unde. Deschide ochii, îmi spuse cu blândeţe, strângându-mi mâna la pieptul lui.

Atunci mi-am dat seama cine era!

Mi-am deschis ochii mari, surprinsă, ca să întâlnesc ochii atât de albaştri ai lui Lucas. El era acolo, lângă mine, îmi venea să ţip şi să sar în sus de bucurie, dar apoi îmi reveniseră toate amintirile în minte.

-Dă-mi drumul la mână, m-am încruntat mutându-mi capul în altă parte, vorbind pe-o voce rece. Ce cauţi aici?

Şi-a strâns maxilarul şi mi-a dat drumul la mână. În sfârşit, învăţase şi el să mai asculte.

Apoi şi-a lăsat privirea în pământ şi tot chipul lui s-a întristat, s-a întunecat.

-Vreau să mă ierţi, şoptise pe-o voce rugătoare. Pentru tot! Absolut tot, inclusiv pentru copilul ăsta.

Când l-am auzit menţionând de copil cu o voce ce nu i se cuvinea unui părinte, m-am înfuriat şi m-am uitat la el, ridicându-mă în şezut, spunându-i pe-un ton crud şi neiertător:

-Să nu cumva să te legi de copilul meu, ai auzit?

Am făcut o pauză scurtă.

-El este al meu, şi-l iubesc aşa cum este, am spus pe-o voce mai calmă, ducându-mi instinctiv mâna la umflătura din ce în ce mai mare de la burtă. Mereu mă calma gândul la copil.

I-am simţit şi lui privirea pe burta mea, uitându-mă la el pe furiş. Rămăsese la fel de frumos, chiar dacă eu eram suptă ca o stafidă. Ochii albaştri erau la fel de senini, părul blond-argintiu era răvăşit, parcă aranjat de o furtună, nu de mâinile lui, iar restul rămase la fel de alb şi binefăcut. Şi-mi plăcea aşa...

-Îmi pare rău, l-am auzit şoptind, mutându-şi privirea în ochii mei.

Acum pentru ce-şi mai cerea scuze, mă întrebasem curioasă.

-Îmi pare rău că te-am lăsat să pleci, îmi răspunse la întrebare, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Dacă te mai ţineam câteva zile, îmi puteam da seama că erai însărcinată.