Urmări şi consecinţe

Capitolul 17

Vă rog frumos ca, înainte de a începe să citiţi acest capitol, să apăsaţi play pe videoclipul din dreapta. Astfel, cuvintele vor avea un impact mult mai mare asupra voastră – sper :D. Acesta este ultimul capitol – va urma şi un scurt epilog – şi sper să vă placă. Lectură plăcută :*.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Simt... simt atât cu sufletul, cât şi cu trupul. Mă scurg... Mi se topeşte sursa vieţii din trup uşor, alene, însă sigur. Cu orice oră care trece, trupul meu devine mai slăbit, mai alb, mai mort. Respir greu, iar de mişcat... abia pot s-o fac. Cu greu m-am ridicat în fund să scriu aceste ultime rânduri. Ştiu ce va urma; nu doar din conversaţia auzită ca într-un vis dintre moaşă şi Lucas, dar o pot simţi cum mă cheamă. Uneori mi se pare că o şi văd, zâmbindu-mi gingaş, într-un colţ al camerei, parcă aşteptându-mă. Ştiu că e ea, chiar dacă arată ca o simplă femeie. Ştiu că nu are nevoie de coasă; doar acel zâmbet ce luminează întreaga cameră – deşi eu sunt singura capabilă s-o văd – te atrage într-un mod atât de puternic, încât ai fi în stare să părăseşti această lume pentru a o urma pe ea. Însă, pe mine nu mă atrage mai mult decât o face fiica mea. Doar gândul că nu o voi mai vedea întunecă zâmbetul femeii, însă ştiu că ea mă aşteaptă. Este răbdătoare, am văzut. Nu o supără faptul că eu vreau să întârzii plecarea mea, chiar îmi zâmbeşte şi mă asigură că ea va aştepta cât va fi necesar.

Au trecut zile de la naşterea fetei mele, iar eu nu am fost în stare s-o văd decât de câteva ori. Nu am forţa să o ţin în braţe, iar Lucas stă mai mult pe lângă mine, după nevoile mele, decât să se îngrijească de copilă, după cum promise. Însă mi-a spus că este pe mâini bune, la mama lui.

Mama... oare m-ar mai prinde în viaţă dacă aş chema-o acum? Dar, mai important, aş avea puterea necesară să o văd, ştiind în ce stare jalnică arăt?

‘Nu’ este răspunsul, de asta nici nu l-am lăsat pe Lucas să o cheme. Vreau să-şi amintească de mine aşa cum am fost mereu: încăpăţânată, veselă, orgolioasă, zâmbitoare, colorată în obraji... nu ca acum, palidă, slăbită, înfrântă.

Şi fiica mea... Ce va face ea fără mine? Nu... am formulat greşit. Ce voi face eu fără ea? Cum voi putea să mă duc liniştită acolo unde-mi e locul, când ştiu că nu voi fi capabilă s-o văd crescând? Nu-i voi auzi primul gângurit, nu o să râd la prima ei tentativă de-a merge în picioare, primul dinţişor apărut, primele cuvinte rostite, prima julitură, prima zi de şcoală, prima iubire... Cum să mă duc împăcată, când ştiu că voi lipsi de la atâtea şi că, poate, ea va avea nevoie de prezenţa unei mame? Cine va fi lângă ea când va avea coşmaruri, noaptea? Cine-i va spune poveşti, va recita poezii, va povesti legende şi mituri? Cine-i va spune ce să facă, când va întâlni probleme cu băieţii? Cine o va putea sfătui mai bine decât propria mamă, care a fost nevoită să treacă printr-un întreg proces pentru a învăţa să iubească?

Cum vei putea tu să nu-mi moşteneşti încăpăţânarea şi orgoliul, scumpa mea? Cum vei putea tu să nu treci prin aceleaşi greşeli ca şi mine, când vei găsi persoana cea mai potrivită pentru tine, iar tu vei fi prea vanitoasă ca s-o vezi? Cum să fac să repar asta? Vei citi vreodată acest jurnal? Vei dori să ştii prin ce a trecut mama ta şi să încerci să nu-i repeţi greşelile? Mai curând, vei şti să faci alegerea corectă, dincolo de ceea ce-ţi spune raţiunea care, întradevăr, este secundul la comanda trupului nostru?

Oare? Vei încerca să fii mai lucidă? Mai deschisă? Mai puţin orgolioasă?

Dacă nu, atunci, Lucas, este slujba ta să-i bagi fetei minţile-n cap. Ajut-o să treacă cu bine de toate şi, mai ales, ajut-o să nu greşească atât de mult ca mine. Doar tu ştii ce ar putea suferi băiatul care – spre nefericirea lui – va pune ochii pe Suzanna noastră. Doar tu ştii prin ce ai trecut datorită mie, şi-mi pare atât de rău.