Urmări şi consecinţe

Capitolul 11

Stăteam iarăşi în patul meu moale şi contemplam la ceea ce se întâmplase cu o zi înainte. Purtarea lui Lucas cu micuţul nostru mă făcuse să-mi pierd acea tărie de caracter şi să plâng, să-i cer scuze. Oricum, cred că merita să-mi cer scuze, fiindcă fusesem într-o oarecare măsură vinovată de acţiunile lui din trecut, datorită comportamentului meu. Chiar el spusese asta, iar eu, printr-o minune, chiar ajunsesem să-l cred. Îmi închipui că începusem să-l cred, să am încredere în el şi-n cuvintele lui. Oare asta însemna că mă muiam? Că cedam? Chiar reuşise să facă asta?!

M-am ridicat din pat şi m-am dus spre singura fereastră din cameră. Aceasta era mare, ocupând jumătate din perete. Lumina palidă a lunii se vedea prin cei câţiva nori ce pluteau peste întunecatul cer, stelele mici şi sclipitoare ţinându-i de urât. Era aproape plină, iar faptul că lipsea o parte din ea nu o făcea mai urâtă. Poate doar mai singură, incompletă, cum ajunsesem să mă simt şi eu. Şi iarăşi mă întrebasem de ce simţeam asta? Era ceva normal?

Am oftat. De când devenisem eu romantică şi priveam stelele şi luna? Mai lipsea să am şi inclinaţii poetice şi totul era perfect, gândisem ironică.

Mi-am dat ochii peste cap şi am păşit spre baie. Am dat drumul la apa caldă să curgă şi am aşteptat să se facă fierbinte. Imediat ce am fost mulţumită de temperatura ei, mi-am lepădat hainele şi am intrat sub jetul de apă. Acesta mi-a relaxat muşchii care erau încordaţi şi mi-a alinat pielea puţin cam rece.

Am închis ochii şi am stat sub apa fierbinte mult timp.

Mă bucuram de mângâierile fine ce mi le oferea apa, de prospeţimea de mentă ce mă învăluise, de culoarea albastră ce plutea în faţa pleoapelor mele închise. Un chip alb, palid, frumos, îmi apăruse în minte, cu părul blond-argintiu, nas delicat, pomeţi perfecţi, buze ce se cereau sărutate, bărbie puţin ascuţită, gât lung, piele fină, piept lucrat şi musculos, într-un singur cuvânt: Lucas.

Mintea continua să lucreze împotriva mea, fără a realiza cu adevărat ce gândeam. Mi-l imaginam luându-mă în braţe, mângâindu-mă delicat, tandru, buzele lui fiind ridicate într-un zâmbet seducător. Albastrul lui topea ciocolata mea neagră din priviri, aceasta prelingându-se pe obraji, pe gât, pe întregul meu trup gol, iar el se apropiase de gâtul meu şi începuse să lingă ciocolata, lăsând furnicături în urmă. Îmi lingea obrajii, ochii, nasul, apoi buzele. Gustul lor dulce mă făcuse să tresar în extaz, să mor sub sărutările lor, să fierb.

Mă pierdusem în fantezia mea încât nu auzisem când mama a strigat lângă uşă.

-Anya! Anya! bătea ea în uşă, dar gândul meu tot la Lucas era, captivă în acel rod al imaginaţiei.

-Anya! se deschise uşa de la baie şi intrase mama îngrijorată.

-Da, am spus trezită într-un final.

-De ce nu ai răspuns? Credeam că ţi s-a făcut rău sau ceva!

-Nu te-am auzit. Spune, ce este?

-Voiam să văd ce mai faci, că nu am mai auzit de tine de ieri. Ce ai vorbit cu Lucas de era atât de abătut?

Of, bârfitoare, ca de obicei!

-Asta a fost ceva între mine şi el, mamă.

Nu puteam să recunosc cu adevărat ce făcusem şi vorbisem. Nu voiam să creadă că a avut dreptate şi chiar cedam. Pentru că nu o făceam. Fusese doar un moment de slăbiciune dat de sensibilitatea lui faţă de copil.

-Bine, mamă, dacă nu vrei să-mi spui...

Îi recunoscusem vocea aceea ce ar fi trebuit să mă facă să mă simt rău pentru tăcerea mea, dar nu mă putea păcăli atât de uşor. Asta mergea când aveam 10 ani, acum nu mai era valabilă încercarea.