Urmări şi consecinţe

Epilog

Eram pe drum spre casa bunicilor, după ce fusesem cu Marty şi Crissa la cumpărături şi la o ciocolată caldă, undeva în centrul oraşului. Pentru cunoştinţa generală a celui care va citi asta vreodată – da, este un jurnal, probleme?! – Marty este fiul Carei şi e puţin mai mic ca mine la ani, dar mult mai înalt decât mine şi seamănă foarte bine cu mama lui: cu părul şaten deschis, puţin buclat, şi ochi mari şi verzi ca mărul crud, care compensau cu tenul puţin închis la culoare, iar Crissa este fiica Narcisei, care abia a făcut 15 ani – Marty are 16 – şi care seamănă mai mult cu taică-su: păr şaten închis, lung, drept, şi ochi albaştri-verzui, care se potriveau cu pielea albicioasă şi palidă. Ei bine, Crissa a împrumutat şi ceva de la mama ei, dar nu spun ce; ţine în totalitate de fizionomie (Ai înţeles la ce fac eu aluzie aici? Dacă nu, mai stoarce-ţi creierii, ori cumpără-ţi alţii, în caz că nu dau roade cei pe care-i ai în folosinţă).

În fine, după cum spunea, veneam din centru şi mă îndreptam spre bunici, pentru că alesesem să petrec mai multe zile acolo, ţinând cont că eram în vacanţa de iarnă, iar tatei nu i-ar fi stricat o perioadă de recreere de mine şi personalitatea mea vulcanică. Aveam în mâini câteva sacoşe în care, dacă îndrăzneai să te uiţi în ele, te pierdeai în marea de lucruri ce erau aruncate într-un mod cât mai ordonat posibil înăuntru. Cred că le făcusem capul foarte mare prietenilor mei să vină cu mine la cumpărături. Deşi la început s-au opus cu vehemenţă, după aceea au fost mai mult decât fericiţi de insistenţa mea pentru că fiecare îşi găsise lucruri superbe de cumpărat, chiar dacă, atunci când plecase de acasă, niciunul nu şi-a închipuit că-şi vor procura diverse prostii necesare şi utile.

După ce băusem şi ceva pentru a ne mai încălzi, fiecare s-a îndreptat spre casa lui, de aceea eram eu singură în seara aia.

Era răcoare, iar vântul sufla când mai cu putere, când mai lin, parcă vrând să mă ajute să ajung mai repede acasă, iar mie nu-mi displăcea deloc ajutorul lui, mai ales că sufla din spate. Copacii golaşi de pe marginea falezei fremătau sub puterea vântului, crengile lor legănându-se când în stânga, când în dreapta, atingându-se între ele şi scoţând sunete ciudate, ca nişte plâsete.

Mi-am scuturat capul şi mi-am continuat drumul. Imaginaţia asta a mea era prea bogată uneori şi dacă mai contemplam mult asupra copacilor, aveam să-i văd plângând cu adevărat sau mişcându-se după propria lor voinţă, nu împinşi de aerul care sufla cu răceală.

Deodată, vântul şi-a schimbat direcţia şi îmi sufla în faţă, îngreunându-mi înaintarea şi pişcându-mă de piele. Apoi, mi s-a părut că am auzit ceva foşnind în spatele meu, dar când m-am uitat, cu greu ce era drept, că vântul nu era milos deloc, nu era nimeni pe stradă. Nici ţipenie de biped rătăcind pe-acolo nu se vedea, deci fusese iar imaginaţia mea exaltată. Uneori aveam impresia că nu eram tocmai sănătoasă – psihic, dacă mă înţelegi.

Am oftat şi mi-am întors atenţia înainte, când am simţit o respiraţie caldă pe gâtul meu gol. Cine mă pusese să-mi prind părul? Şi ce vânt putea fi cald pe o asemenea vreme?

Mi-am făcut curaj – nu că aş fi dus lipsă – şi am dat să mă întorc spre ce sau cine era în spatele meu, dar o mână mi-a fost pusă peste gură, o alta încleştându-se imediat de mijlocul meu.

-Ce faci, prinţeso? am auzit vocea cea mai idioată din lume.

Mi-am dat ochii peste cap şi, într-o secundă, lăsând săcoşile să cadă pe asfalt, eram eu în spatele lui şi-i ţineam mâna la gură şi o alta la gâtul său, deşi era cam dificil – nu eram tocmai foarte înaltă, iar el mă întrecea cu cel puţin 10 centimetri.

-Carl, idiotule! De câte ori să-ţi mai spun să nu te furişezi în spatele meu? am spus furioasă, pentru că tâmpitul ăsta niciodată nu se învăţa minte.

-Nu e tocmai indicat să enervezi un vampir, asta dacă nu vrei să ajungi la trei metri sub pământ, cu capul lângă picioare, l-am ameninţat ca de fiecare dată, dar se părea că el nu voia să înveţe decât atunci când aveam să-i fac o demonstraţie pe viu. Şi – băiete! – cât de mult mă mai abţineam să nu-mi duc ameninţarea la bun sfârşit. Nu de alta, dar l-aş fi dezamăgit pe tata, care era cea mai importantă persoană din viaţa mea şi întotdeauna va fi.

-Hei, Sue, calmează-te, mi-a dat mâna la o parte de pe gura lui pentru a putea vorbi, apoi mi-a înlăturat şi cealaltă mână de la gât, întorcându-se spre mine.

Carl era un tip drăguţ – om – cu păr şaten, ochi verzui cu o nuanţă ciudată de galben rătăcită printre picături de apă tulbure, înalt, un ten bronzat – chiar şi iarna – şi o construcţie destul de solidă, însă nici prea mare nu era. Cred că se potrivea tiparului meu de băiat, însă nu aveam de gând să recunosc asta de faţă cu el, doar nu înnebunisem. Nu de tot, cel puţin!

-Cum să mă calmez când tu o cauţi cu lumânarea, mă jur! Ce-ţi veni să apari iarăşi în spatele meu ca o fantomă dată naibii? m-am încruntat la el şi i-am aruncat o privire care ar fi trebuit să-l sperie, dar – normal – el, fiind aşa ciudat cum era, nu se speria, ci se amuza de ea.

-Hai fi serioasă, râse înfundat. Trebuia să te obişnuieşti cu apariţiile mele...

-Şi tu trebuia să te obişnuieşti cu refuzurile şi respingerile mele, am ţipat furioasă. Era imposibil tipul şi mă stresa. Cine dracu’ se credea el?!

-Da, da, da, spuse pe o voce plictisită, luând de jos sacoşile mele. Hai că te duc acasă, îmi făcuse cu capul şi o luă înainte.

-Hei, dar nu ţi-am dat voie să mă conduci, am luat-o la fugă după el şi i-am aruncat o altă privire ce avea menirea măcar să-l enerveze.

Dar, nu... el începuse să râdă.

-Nu ştii ce sexy eşti când te uiţi aşa la mine, îmi făcuse cu ochiul şi continua să râdă ca prostul.

-Idiotule, m-am botoşit şi mi-am pus mâinile la piept, urmându-l îndeaproape. Era imposibil băiatul ăsta!

Sfârşit!