Luminile întunericului

Capitolul 8

      Tara poate că nu e cea mai bună prietenă a mea, dar e o cunoștință destul de apropiată. Încă îmi amintesc și acum vremurile în care eram cele mai bune prietene, dar se pare că cu trecea timpului i-a luat Alice locul. Nu am mai vorbit așa de mult în ultima vreme, dar sunt destul de sigură că mă poate ajuta cu problema pe care o am.

      Ea se pricepe de minune în a copia obiecte. Și când spun obiecte, mă refer la tot. Poate să fie ceva din metal, lemn, plastic, orice. Odată, am spart o ramă a unui tablou de pe holul principal. Un tablou destul de important. Să nu mai spun câte modele avea rama aia. Serios acum, cine să facă cerculețe și sute de dungi pe o ramă? Știam din ziua în care m-a salvat că o mă mai ajute în viitor. Mai rămâne doar să o conving să nu spună nimic despre cheie cuiva.

     M-am oprit în dreptul ușii ei gândindu-mă cum să îi spun. Nu e chiar așa de simplu. Încerc să gândesc pozitiv. Trag aer în piept, iar când îmi fac puțin curaj intru. Țin să repet că am spus puțin. Am bătut de două ori, iar când am auzit un intră am apăsat pe clanță.

      Tara era pe pat cu căștile ei albastre în urechi și cu privirea în telefon. Era așezată pe burtă, iar picioarele stăteau suspendate în aer. Părul închis la culoare îi era ciufulit și în toate părțile, iar pe ea purta o pijama cu banane galbene zâmbărețe. Ce pot să spun? Nu s-a schimbat deloc.

      Ridică privirea, iar când vede cine a intrat, se încruntă. Ei bine, nici eu nu mă așteptam în locul ei. Nu am vorbit așa de mult în ultimul timp.

   — Sky? A murit cineva?

      Dacă nu eram în situația asta poate că aș fi râs.

      Își dă jos căștile și se așează într-o poziție mai normală. Mă străbate curioasă cu privirea, așteptând să vorbesc. Trebuie să recunosc că mă simt ciudat să vorbesc din nou cu ea după atâta vreme.

   — Trebuie să mă ajuți cu ceva. Bine, doar dacă vrei.

      Dă nedumerită din cap și îmi face semn să mă așez lângă ea.

   — Dacă e ceva ce pot să fac...,

   — Sunt sigură că poți, o întrerup rapid.

      Mă privește și mai nedumerită ca înainte și pot să jur că i-am ridicat serioase semne de întrebare.

   — Cred că știi de plecarea mea la Dumbervill și cheia ce urmează să ajungă aici.

      Aprobă din cap.

   — Vezi tu..., când am ajuns azi am găsit ceva pe jos, afară. La început nu știam ce e, dar apoi Michael s-a lăudat că a ajuns mai devreme cheia. Am vrut să văd, iar când am văzut-o, am constatat că era exact același lucru pe care l-am găsit eu.

   — Asta e tare rău de tot! strigă entuziasmată.

      Oftez și aplec pentru două secunde capul în podea.

   — Nu e tare deloc.

      Fața îi redevine serioasă și dă din mână să continui.

   — Chestia e că arătau la fel, cu excepția unui mic detaliu. Care crezi că era cea adevărată? Cea găsită de mine sau cea de mamă și Michael?

   — Normal că cea din academie.

   — Nu, cea găsită de mine e cea bună. Și crede-mă că știu sigur. Cineva știa că a ajuns și a încercat să o schimbe cu un fals. Dar e bine că a pierdut-o. Aici vreau să mă ajuți tu.