Luminile întunericului

Capitolul 18

      După două zile în care am citit continuu, a venit și vremea să plecăm. Abia am așteptat să vina ziua asta, dar acum nu mai cred același lucru. Nu sunt sigură dacă să povestesc celor de la academie de Blaite.

      Adam mi-a spus să nu spun nimănui. Dacă aș face-o, are cum să afle? Presupun că nu, dar nu pot să îi trădez încrederea. Balanța înclină spre partea lui, dar nu sunt complet sigură. Dacă află mama că îi ascund lucruri de când am venit, nu o să îi placă. Mai mult ca sigur voi fi nevoită să mă întorc înapoi acolo.

      Deschid ușa și o închid, respirând ușurată. O parte bună este că cei care au mers în excursie pot să rămână mâine acasă. Un timp perfect să trag o fugă până la academie. Nu știu ce o să spună când nu voi veni cu nicio informație. Probabil ceilalți mă cred patetică pentru că nu am putut să aflu ceva până acum. Ei bine, poate că dacă nu ar fi fost Adam, ar fi știut până acum. Nu pot să îmi dau seama de ce nu vrea să afle nimeni despre ăsta. Sau stai, știu foarte bine.

      M-am schimbat în niște haine mai comode, după care mi-am așezat lucrurile la locul lor. Oftez și trec o mână peste frunte. Caut cu privirea telecomanda, iar când o găsesc sub pernă, mă arunc pe pat și aprind televizorul.

      Închid plictisită telefonul și încui cu grijă ușa. Aveam un sentiment ciudat și nu îmi plăcea prea tare. Simțeam că nu am luat decizia corectă de a merge singură până la academie.

      Totuși, am băgat cheia în buzunar și am coborât scările spre stradă. Mi-am tras mai bine căciula pe urechi și am băgat mâinile în buzunar. Aveam să îl aștept pe Charlie la două străzi distanță. Încă mi se părea că era mult prea frig pentru vremea asta. E sfârșitul lui noiembrie, dar parcă ar fi februarie. Lipsește doar zăpada.

   — Scuză-mă, știi cumva unde e un cinematograf?

      M-am oprit din mers când am auzit vocea groasă din spatele meu. M-am întors și am dat de un bărbat de vârsta a doua. Avea o geacă lungă și neagră, cu glugă. Dar oarecum nu îmi inspiră încredere.

   — Îmi pare rău, nu cred că e ceva in zona.

      Mă întorc sa plec, dar mă prinde puternic de umăr.

   — Să nu cumva sa țipi.

      Mă încrunt, iar apoi îl văd cum scoate din buzunar un material alb. Când îmi dau seama de ce vrea să facă, îmi măresc ochii și încerc să ies din strânsoare. Îmi prinde și cealaltă mână, dar îl lovesc cu cotul in burtă. Am auzit un geamăt, dar nu s-a oprit. După multe încercări, m-am întors cu fața spre el și mi-am ridicat genunchiul spre zona lui sensibilă. Fără să stau prea mult pe gânduri, l-am lovit cu putere și am scăpat.

      Am zâmbit când l-am văzut suspinând, dar chiar înainte să mă întorc să fug, am simțit cum ceva puternic m-a lovit în cap. Las genunchii să atingă pământul, apoi închid ochii. Am dovedit încă o dată cât de patetică sunt. Trebuia să mă asigur că e singur. Oricum, acum e prea târziu.

                                *○*

   — Dacă vrei să strigi, să știi că nu te va auzi nimeni.

      Nu îi răspund și aplec capul în podea. Bărbatul pe care l-am lovit plecă din fața mea, lăsându-mă singură. Când am deschis ochii, m-am trezit aici. Camera în care sunt, nu pare prea caldă. Pereții sunt uzați, și pe alocuri sunt pete mari de mucegai. Nu e nimic aici, cu excepția patului de o persoană pe care stau chiar acum.

      E normal ca o cameră sa nu aibă niciun geam? Eu cred că nu, dar asta îmi arată contrariul. Aici nu e nicio fereastră, cu excepția ușii. Dar cel mai ciudat lucru mi se părea podeaua. Pe alocuri, între podea și perete sunt niste găuri care par să ducă în camera cealaltă. Sper doar sa nu fie făcute de ceea ce cred eu.