Luminile întunericului

Capitolul 20

      Când ușa se închide cu putere, oftez și las mai bine capul pe pernă. Răpirea mi-a complicat lucrurile destul de mult. Mama mi-a ținut o predică despre cum nu ar trebui să mai vorbesc cu străinii, din nou. Totuși, azi a fost destul de ciudat să o găsesc în apartament.

     Când am venit de la școală, mă aștepta pe canapea cu privirea ațintită spre ușă. Se pare că cineva i-a povestit cum s-a întâmplat minunea, evident eu sărind peste acele explicații.

      La început a vrut să revin la academie și să pun capăt misiunii, dar spre fericirea mea am reușit să o conving că e mai bine să rămân. Acum stau și mă gândesc dacă e bine de alegerea făcută. În fond, de ce ar mai trebui să rămân? Cum nu am de gând să îmi bat capul cu cineva care nu mă are la inima și nu știe cine sunt..., Oh, și mai e și Adam. Câteodată mi se pare că se comportă cu mine ca și cum i-aș fi ucis mama.

      Am stat destul de mult să mă gândesc dacă să înapoiez caietul băiatului, sau nu. Dar, nu mai aveam niciun motiv să îl țin. Totuși, recunosc că mă bucură nota pe care i-am scris-o la final. As fi vrut să îi văd expresia când a citit-o. Asta dacă chiar a făcut-o. Nici măcar nu știu dacă a mers după el. Eu una, nu mergeam. Dar știu că el a făcut-o. Sper.

      În urechi îmi sună soneria telefonului, așa că mă reped să îl iau din geacă. Observ numele lui Kate pe ecran și răspund, încruntându-mă.

   — Sky! Hei! vocea ei fericită se auzi de la capătul celălalt al firului.

   — Kate! S-a întâmplat ceva?

      Ezită pentru câteva secunde să îmi răspundă.

   — Nu vrei să mergem undeva? M-am plictisit și chiar nu am ce să fac. Simt că mă sufoc.

      Pentru o clipă i-aș fi spus să citească o carte, dar apoi mi-am amintit că nu sunt eu. Nu știu cum de are energia asta să iasă așa des din casă.

   — Chiar nu știu...,

   — Adam nu vine, mă întrerupe rapid.

   — O spui de parcă m-ar interesa cu ceva prezența lui.

      Cum se întâmplă mereu să aud numele Adam?

   — Cum spui tu. Deci vii?

      Am vrut să refuz categoric, dar mi-am amintit că nici eu nu aveam ce să fac. Nu e ca și cum am merge într-un loc rău. Ar trebui să mai ies și eu din casă. Meditez asupra problemelor mele, apoi cad de acord. Sper doar să nu regret.

   — Bine. Unde ne vedem?

      Niște strigăte de fericire îmi provoacă un zâmbet și îndepărtez telefonul de ureche pentru o secundă.

   — Știi unde e patiseria Odeur douce?

   — Cred că da. Ne vedem acolo într-o oră.

      Am așezat telefonul pe brațul canapelei și am oftat întinzându-mi brațele. Încep să regret că am acceptat. Trebuia măcar să întreb unde vom merge.

      Trebuia să rămân acasă. Știam eu că nu e bine să vin. Mi-am tras mai bine mânecile gecii peste degete și le-am lăsat plutind pe lângă corp. Așteptam deja aici de aproape un sfert de oră, iar Kate nu dădea semne că ar apărea. Mă gândeam că am venit în alt loc, dar numele patiseriei era scris cu litere roz, sclipitoare. Până și un miop ar fi înțeles ce scrie. Căciula mi se ridică încet de pe urechi în partea stângă, fiind convinsă că mi-am legat părul într-o codiță strâmbă. Am făcut cale întoarsă, iar în spatele meu am dat de cineva de care nu am crezut că o să dau prea curând.