Luminile întunericului

Capitolul 33

      Încercam să rămân calmă, dar nu știu cât de bine îmi reușea. Cât despre Adam, el nici măcar nu părea că încearcă. Se mișcă în scaunul acela de parcă ar trebui să moară dintr-un minut în altul. Nu știu ce are de gând bărbatul ăla, dar nu cred că are în plan să ne ucidă. Pe mine, cel puțin. Să sperăm că are intenții bune.

      Ce spun eu nu are nicio noimă. Ce intenții bune ar putea să aibă? A vrut să mă răpească de posibil două ori, iar acum soția lui ne pune ceva în ceai și ne trezim legați de scaune. Doar nu vrea să mergem la un film.

      Ușa se deschide cu totul, lăsându-l pe el la iveală. Avea un pulover suflecat la mâneci și aceeași pantaloni de mai devreme. Se întoarse să încuie din nou, apoi ne privi pe amândoi. Prima dată pe Adam, care era de-a dreptul furios, apoi pe mine.

   — Ce naiba vrei de la noi, idiotule? strigă nervos de lângă mine.

      Nu am spus nimic. În schimb, bărbatul se așeză în mijlocul nostru și își băgă mâinile în buzunar.

   — Nu îmi amintesc să fi spus că vreau ceva de la tine.

      Când termină de pronunțat cuvintele, își întoarce capul spre mine. Cred că am înțeles amândoi ce a vrut să spună. Nu că nu aș fi bănuit de dinainte.

   — Ce anume aș putea să știu eu? îmi fac curaj să întreb.

      Îmi amintesc că de fiecare dată când ne-am văzut, a menționat ceva de niște întrebări. Nu îmi imaginez ce întrebări ar putea să îmi pună mie, și să pot să îi răspund. În caz că nu știe, nu am ieșit din academia aia o bucată bună de vreme. Nu cred că sunt persoana potrivită.

   — Ți-am mai spus și înainte. Vreau să îmi răspunzi la câteva întrebări ca să văd dacă ești tu.

   — Cine să fiu eu?

   — Cea pe care o caută toată lumea.

   — Ești complet nebun, îl aud pe Adam.

      Nu aveam habar de ce vrea să spună bărbatul. Nu îmi amintesc să mă fi căutat cineva. Asta dacă nu îl luăm în seamă pe Allan. Dar acolo e ceva diferit. Și nici măcar nu îmi dau seama ce aș putea să am eu încât să fie căutat de toți. Să fie oare posibil să fie vorba de cheia pe care o am? Nu, ar trebui să îmi scot asta din gând.

      Îl privi pe Adam, iar apoi începe să râdă dintr-o dată. Mă întorc spre brunet, care era la fel de surprins ca și mine.

   — Dacă nu știi tu, nu înseamnă că nu există. Oh, dar cum de ai venit cu ea până aici? Din câte am auzit eu, tu nu suporți luminoșii. Sau ea e o excepție?

      Am rămas total surprinsă. De unde știa el toate astea? Ne-a spionat? Îmi mișc puțin mâna, simțind-o amorțită, încercând din greu să nu mă întorc spre Adam. Nu era un subiect prea frumos. Și nici nu eram pregătită să aud cuvintele lui urâte din nou.

   — Nu cred că te ajută cu ceva în viață să știi asta. Dar, ca să știi și tu, nu toți luminoșii sunt la fel.

      Nu m-am mai putut abține și m-am întors brusc cu capul spre el. Cred că urechile mele încep să audă prost. A spus cumva Adam asta? După câte ori i-am precizat lucrul ăsta, nici nu părea că m-ar fi ascultat vreodată. Acum, să îl aud spunând lucrurile astea e pur și simplu..., de necrezut.

      Ochii lui albaștrii mă privesc pentru o secundă, apoi se întoarce. La cum îl stiu eu, nu cred că îi face plăcere să spună asta cu voce tare. Dar pentru mine înseamnă ceva.