Capitolul 34

960 82 4
                                    

      Privirea îmi căzu din greșeală pe fereastra care era lângă Adam. Poate că dacă am reuși să scăpăm de funii, am putea ieși pe acolo. Sau, poate că era doar o capcană. Nu aveam să ieșim prea devreme din scaunul ăsta, deci nu aveam de unde să știu.

      Au trecut câteva ore poate, de când a ieșit din cameră. Am vrut să vorbesc puțin cu cel de lângă mine, dar părea că se gândește profund la ceva, așa că am tăcut din gură. Nu voiam să spun ceva greșit, ca mai apoi să ne certăm din nou. Pentru că dacă deschideam eu gura, eram sigură că așa s-ar fi întâmplat.

      Nu trebuia să accept să vin în misiunea asta. Am vrut să îi dovedesc mamei că pot să fac ceva până la capăt, dar cred că m-am afundat mai mult în baltă. După posibilul eșec nu știu dacă voi mai avea cum să îi schimb părerea despre mine. Dar, poate că dacă i-aș putea spune de cheia pe care o am eu, nu ar reacționa atât de urât. Până la urmă, la cum o știu eu, m-ar fi urât mai tare pentru că nu i-am spus de la început. Nici nu vreau să știu cum o să facă când o să afle că am schimbat cheile. Dar, nu am fost prima. Allan a fost. Oricum ar fi asta, în ochii mamei eu voi cădea vinovată pentru tot ce se va întâmpla. Știu că așa va fi.

   — Crezi că ce a spus el e adevărat?

      Aproape că am tresărit când i-am auzit vocea lui Adam. M-am întors cu capul spre el și mi-am arcuit o sprânceană. În capul meu, brusc, au revenit cuvintele bărbatului. Nu, nu era adevărat.

   — Tu chiar crezi că ar putea fi adevărat? Să fim serioși.

      Îmi studiază cu atenție expresia feței, încercând parcă să se prindă dacă mint sau nu. Nu pot să cred că nu are încredere în mine.

   — Dacă ar fi să ne gândim la cum ai descuiat ușa aceea atunci..., nu cred că a fost o pură întâmplare.

   — Adam, nu am nicio idee despre cum s-a deschis ușa aia. Cum poți să crezi că mint cu așa ceva?

      Era incredibil. Stătea legat de scaunul acela, iar altceva nu a găsit să întrebe. Decât dacă am sau nu ceva..., ceva ce habar nu am ce e.

   — Poate că nu știi nici tu. Nu ți-ai dat seama încă.

      Simțeam cum fața mea stă să cadă pe podea, așa că am oftat și m-am apăsat mai tare în scaun. În momentul de față, ochii lui imposibil de albaștrii mă enervau. Ca în majoritatea timpului, ce-i drept.

   — Crede-mă. Mi-aș fi dat seama dacă era ceva sau nu. Nu m-am născut ieri. Omul ăla nu știe ce spune. Câte liniuțe de minus ar trebui să aibă creierul lui ca să creadă că eu sunt..., cine spune el?

      De data asta, Adam nu mai spuse nimic. Aplecă capul, apoi îl ridică la fel de rapid. Nu pot să cred că nu vorbește deloc despre cheia de lângă el. Dintr-o dată i-au venit în gand lucruri despre mine. Mă simt copleșită.

      Pufnesc ironic și închid strâns ochii.

   — Ar trebui să ieșim cumva de aici, îl aud spunând.

   — Și ce-ai vrea să fac eu? O vraja ca să se deschidă ușa?

      Eram nervoasă. Iar asta nu era ceva ce simțeam în fiecare zi. E incredibil cum poate scoate tot ce e mai rău din mine. Tot corpul începea să îmi transpire din ce în ce mai tare, fiind ceva ce alimenta sentimentul.

      Trebuia să mă calmez. Acționam complet greșit. În ritmul ăsta nu mai ieșim în câteva decenii de aici.

   — Sky, ar trebui să te calmezi.

Luminile întunericuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum