Luminile întunericului

Capitolul 37

   — Sky e aici?

      M-am oprit din mers când am recunoscut vocea. Am încercat să rămân calmă și să mă comport normal, apoi am continuat să calc apăsat. În ușă stătea Adam. Și nu un Adam obișnuit cu siguranță. Expresia lui era una neîntâlnită de mine până acum. Era înspăimântat.

   — Adam?

      Când aude vocea mea, își ridică capul spre mine și trece pragul ușii, aproape doborând-o pe Tara la podea. Ce se întâmplă?

   — Unde e mama ta?

      Abia acum am observat că geaca pe care o purta era murdară și ruptă în câteva locuri, iar blugii erau cu adevărat negri dacă dispărea non culoarea de pe ei. Părul lui era mult mai dezordonat decât de obicei, iar ochii..., ochii erau cu totul diferiți față de cei pe care îi știam eu. Cel din fața mea era un cu totul alt Adam.

   — Cred că la academie. S-a întâmplat ceva?

      Nu știu de ce brusc, a întrebat de mama. Mai bine spus, nu știu de ce a venit la ora asta la mine. E Crăciunul. Sau, ultimele clipe din el.

   — Am dormit. Eram nervos pentru că m-am certat cu tata.

   Își duce o mână în par și tonul vocii îi crește. Era cu adevarat speriat. Iar faptul că nu rupea contactul vizual dintre noi decât pentru a apleca privirea în podea, îmi dădea de înțeles că e ceva grav.

   — Am auzit câteva sunete, dar nu am iesit. Se fac câteva jocuri de copii în perioada asta și nu iau parte niciodată la ele. Credeam că de acolo se aude. Dar, la naiba, nu era de acolo. Când am ieșit, academia era cu adevarat devastată și nu mai era nimeni. Nici chei, nici oameni, nici nimic.

   — Cum adică nu mai erau?

      Continui să îl privesc șocată, încercând să îmi dau seama dacă își bate joc de mine sau chiar spune adevărul. Cum să dispară academia? Este prea..., nici nu știu cum să spun. E ciudat.

      Pentru o secundă mă privește urât, dar când Tara închide ușa își revine.

   — A dispărut toată lumea din academie. Înțelegi? Nu mai e nimic.

   — Toată lumea? întreb încercând să nu mă bâlbâi.

   Cum e posibil așa ceva? Dacă până acum credeam că e vorba de o glumă, acum sunt sigură că e pe cât se poate de serios. Iar reacția lui..., sunt sigură că orice ar s-ar fi întâmplat acolo l-a terorizat pe Adam. Și el nu e chiar deloc genul care să se sperie din nimicuri.

   — La tine cum e? Știi dacă s-a întâmplat ceva?

      M-am blocat. Nu aveam nicio idee despre ce s-ar fi putut întâmpla acolo. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, m-ar fi sunat cineva. Ce tot spun? Sigur nu mă sunau pe mine.

      Fără să stau prea mult pe gânduri, plec de lângă el și merg în sufragerie. Iau telefonul de unde l-am lăsat ultima dată când m-am uitat să văd cât e ceasul și apelez numărul mamei. Le aud pașii celor doi în urma mea, dar rămân tot cu spatele. Când văd că nu răspunde după al cincilea ton, închid. Nu, asta nu se putea întâmpla. Ies de la ea și apas pe numele lui Michael, fiind cel mai apropiat. Aici intra direct mesageria. Mă panichez, apoi dau înapoi la Charlie. Când nu răspunde nici el, mă întorc spre Adam.

   — Nu răspunde.

      Înghite în sec, iar Tara se face mică undeva în colț. Ce se întâmpla acum până la urmă? Cum să dispară toți din ambele academii? Oare e măcar posibil să visez?