Luminile întunericului

Capitolul 38

      Mă simțeam pierdută. Iar dacă Adam nu ar fi fost acum aici, cu siguranță aș fi leșinat de mult pe podea. Cum se putea întâmpla asta? Cum e posibil să răpești atâția oameni? Îl strâng mai tare în brațe câteva secunde, apoi mă dau la o parte. Nu voiam să fiu slabă în fața lui. Tot ce trebuia să facem acum, era să încercăm să îi salvăm. Dar, nu cred că sunt eu persoana potrivită care să facă asta.

   — Ce facem acum?

      Am mai privit o dată locul care fusese odată camera mea și m-am întors cu spatele. Nu suportam să văd mai mult.

   — Vrei să vedem dacă a luat și cheile de aici? îl aud spunând.

      Nu avea ce să ia. A făcut asta odată. Ceea ce ținea mama acum acolo erau doar niște falsuri. Singură cheie rămasă era la mine. Iar în momentul ăsta, nu știam dacă să mă bucur sau nu. Oare Allan și-a dat seama de asta? Vine după mine?

    — Aici erau doar falsuri.

      Își arcuiește o sprânceană și mă privește atent. Îmi face apoi semn din cap să continui.

   — Când am venit de la Dumbervill odată, am găsit în iarbă o cheie. O scăpase cineva care a încercat să o fure. Am văzut apoi că mama avea un fals, așa că Tara m-a ajutat și pe mine să fac unul pe care l-am dus la loc.

   — Și nu i-ai spus mamei tale?

      Faptul că îmi punea el întrebarea asta, mă făcea să mă simt prost. Oare chiar am gresit că nu i-am spus și ei? Oricum, nu sunt sigură că m-ar fi crezut.

   — Nu am o relație atât de bună cu ea. Putem merge înapoi?

      Dă din cap, apoi mergem amândoi spre ieșire.

     Oare au mai avut timp să anunțe pe cineva de ce se întâmplă? Cu siguranță nu am fost eu acea persoană. Dar, sper doar că sunt bine. Cum mie nu mi-a spus nimeni nimic..., nu știu ce să fac. Mă așteptam ca Alice să mă sune. Văd că nu a făcut-o. Și asta poate fi doar din două motive. Nu a vrut să o facă, sau pur și simplu nu a avut timp. Încă nu știu cum a reușit să îi răpească pe toți. Erau foarte buni majoritatea. Și mama și Michael se puteau ascunde undeva. Știu că sunt câteva locuri secrete aici, dar habar nu am unde sunt.

     Și Adam? Acum ce ar trebui să facă? Sau, mai bine spus, ce ar trebui să fac eu? Ar trebui să lucrăm împreună? Sper să nu, pentru că eu nu știu să fac nimic. Poate doar să încerc să văd dacă pot face ceva cu..., puterile mele. Și alea alt lucru instabil. Ca și mine de altfel.

      Nu eram în stare să rezolv eu ceva. Nici nu eram persoana potrivită. Dacă se așteaptă cineva să fac ceva, îmi pare rău să dezamăgesc. Nu cred că e cineva care să se gândească la asta, totuși.

      Când coborâm de pe motocicletă și urcăm în lift, Adam îmi întinde căciula. Îi zâmbesc scurt și o iau în mână. Abia așteptam să ajung să îi povestesc Tarei. Și mă bucur că a venit aici. Dacă rămânea în academie, sunt sigură că era și ea răpită. Când ajungem în fața ușii, scot cheia din buzunar și o deschid.

      Tara nu era pe canapea, iar pisica stătea în mijlocul camerei pe covor.

     — Tara!

      Nu se aude nimic, așa că mai încerc o dată.

   — Tara!

      Arunc cheile și fug în camera mea. Când nu o văd acolo, intru în baie apoi continui cu restul casei. Când am căutat peste tot, mi-am dat seama de ceva. Prietena mea dispăruse și ea. Dar..., cum? Ea era aici. Mă uit apoi la ușa de la intrare și observ că ghetele ei nu erau nicăieri. În momentul acela îmi pică fisa. A ieșit și ea.