Luminile întunericului

Capitolul 36

      Mâine e Crăciunul. Și pentru prima dată când nu îl petrec la academie, am crezut că o să fie cel mai bun de până acum. Din păcate, încep să îl prefer pe celălalt. De ce? Presupun doar că sună mai bine înconjurat de zeci de persoane decât să stai singur.

     Mă uit spre brăduțul artificial pe care l-am cumpărat ieri și în care am așezat câteva globuri albastre. Niciodată nu mi-au plăcut instalațiile. Mi se pare că arată mult mai simplu asa. Și îmi place. Dacă eram acum cu Alice, pun pariu că în momentul ăsta ne aflam în depozit căutând instalații care nu sunt folosite. La academie, orele astea sunt obositoare. Tara m-a sunat înainte să mă roage să merg acolo și să își verse supărarea pe mine. Înainte de o sărbătoare importantă, toți studenții trebuie să muncească din greu. Și nu e vorba doar de decorațiuni. Noi avem o tradiție a noastră, tradiție care nu mi-a plăcut niciodată.

      Facem perechi de câte doi sau trei, pe care îi primim dintr-o extragere și participăm la tot felul de jocuri. Uram sărbătoarea asta. Niciodată nu mă înțelegeam cu cei cu care eram în echipă, iar când pierdeam, vina cădea pe mine. Pentru că niciodată nu a câștigat echipa mea. Nu a trecut nici în a doua rundă. Dar dacă îmi amintesc bine, mi se pare că am fost aproape de asta acum doi ani. Nu că ar mai conta acum.

      Ba chiar, m-a sunt și Kate ieri. Când Adam mi-a spus că Kate și Derek nu știu nimic despre mine, nu l-am crezut. Dar văd că a avut dreptate. Ei chiar nu au nicio idee despre cine sunt. Iar acum că stau și mă gândesc, nu știu care idee ar suna mai prost. Cea în care le spun adevarul și risc să nu mai vorbească cu mine, sau cea în care îi mint în continuare. Totuși, ce a fost mai greu a trecut. Nu mi se pare că Adam mai este supărat pe mine..., prea mult. M-am întrebat încă de când m-am trezit dacă să îi spun despre celelalte pietre sau nu. Noi doi suntem cei care ar trebui sa le căutăm, dar mie nu îmi sună bine. Nu mă simt normal în prezența lui. Și nici nu îmi place să îl știu în preajma mea. Provoacă ceva ciudat în stomacul meu și asta nu îmi place.

     Telefonul mă scoate din visare, și aproape că cad de pe canapea. Las popcornul jos și mă întind după el. Numele lui Kate mi-a provocat o încruntătură pe față.

    — Kate, s-a întâmplat ceva?

      Ultima dată m-a întrebat unde îmi petrec Crăciunul, iar când i-am spus nu a reacționat prea bine. A insistat să vină cu băieții aici, iar eu chiar nu mai voiam să mă trezesc cu cineva la ușă din nou. Ultima surpriză nu a fost atât de plăcută pe cât ar fi trebuit.

   — Hei, Sky! La început mă gândeam să insist din nou să vin acolo, dar la cum te știu, nu ai fi vrut nimic. Așadar, ți-am trimis pe cineva cu care să stai. Consideră că e cadoul meu de Crăciun.

   — Poftim? La ce te referi? Nu trebuia să îmi iei nimic.

      Cuvântul ,, cineva " răsună în urechile mele. Cum adică? A trimis pe cineva aici?

   — Crăciun fericit, Sky!

      Înainte să mai pot spune ceva, câteva bip-uri mi-au împânzit urechile. Mi-a închis direct înainte să mai pot reacționa cumva. Așez telefonul de unde l-am luat și îmi mișc picioarele spre ușă. Nu știam la ce să mă aștept. Pe cine să trimită ea aici?

      Deschid ușa cu ochii închiși pentru câteva secunde, iar când îi deschid nu  văd pe nimeni. Dau să închid cu gândul că a fost doar o farsă, dar un sunet scurt se auzi de undeva de jos. O cutie albă cu câteva buline negre, era legată cu o fundita de aceeași culoare. M-am încruntat și am ridicat capacul.

      O blană albă mă facu să zâmbesc involuntar și să scap capacul cutiei din mână. Am observat câteva puncte negre pe alocuri, iar când și-a ridicat capul m-am lovit de doi ochi albaștrii mici și rotunzi. Zâmbetul de pe fața mea creștea din ce în ce mai mult, iar când nu am mai putut aștepta m-am întins după pisicuță. Era moale. Chiar foarte moale. Am așezat-o cu grijă pe puloverul meu și m-am întins după cutie și capac și le-am aruncat undeva lângă dulap.