Luminile întunericului

Capitolul 24

     Am continuat să mergem spre acea fântână, fără ca niciunul să spună nimic.

      Pe măsură ce timpul trecea, începeam să mă simt din ce în ce mai ciudat din cauza prezenței lui Adam aici. Nu trebuia să vină. Dacă e acum lângă noi, va vrea să vină și la celelalte. Lucrul ăsta mă înspăimântă cel mai tare. Nu voiam ca el să mă ajute. Nu poate să își vadă de treabă lui? Nu are nicio treabă cu chestiile astea. Singurii care ar trebui să facă asta nu e nici Tara, și nici el. Doar eu și tipul misterios. Eu și fiul lui Aaron Black.

   — E ceva în spate, îmi atrage Tara atenția.

      Mă uit și eu mai atent, iar pe măsură ce ne apropiem mai mult, un peisaj ca scos dintr-un basm își face vizibilă prezența.

      Părea să fie un sat. Dar cu siguranță nu unul normal. Casele erau rotunde. Cel puțin, unele dintre ele aveau forma unui cilindru pe verticală. Dar cele mai multe erau în adevăratul sens al cuvântului rotunzi. Și faptul că ne ajungeau până la talie era cel mai ciudat. Din ele păreau să iasă ceva ce semănau cu gnomii. Nu sunt sigură dacă chiar așa se numeau. Nu am văzut niciodată așa ceva. Nici măcar nu știam că există.

   — Ce sunt alea? întreabă șocată Tara.

      L-am văzut și pe Adam privind debusolat. Noi parcă trebuia să găsim o piatră stelară. Să fi greșit mătușa Tarei portalul?

   — Poate că nu ar fi trebuit să venim aici. Nu suntem antrenați suficient. Cine știe cum sunt mișcătorii ăia.

      Cuvintele lui m-au făcut să înghit în sec. Eu și Tara eram antrenate. Ea chiar e una dintre cele mai bune la luptele pe teren. Eu sunt o excepție. Știu că pot să o fac, poate. Dar am probleme cu încrederea în sine. Nu mă cred suficient de puternică să pun la pământ nici un omuleț din acela. Chiar dacă nu e nici jumătate din mine.

   — Eu propun să ne întoarcem. Sky, ar trebui să o lași în pace. Poate să se descurce și singură.

      Își lăsă mâinile pe lângă corp și așteptă un răspuns. Cum poate să spună așa ceva? Nu l-a obligat nimeni să vină aici.

      Mi-am îngustat privirea și mi-am strâns pumnii pe lângă corp. Simțeam cum în orice secundă i-aș putea arunca în față faptul că sunt o luminoasă.

   — Ești liber să pleci, ți-am mai spus-o. Eu fac ceea ce trebuie. Nu e treaba ta să faci asta.

   — Dar a ta e?

   — E strict problema mea!

      Am luat-o de mână pe Tara și am tras-o după mine, spre sat. Eu am venit aici să iau ceva. Și nu voi pleca fără acel lucru. Chiar dacă îmi era mult mai frică decât la început, nu trebuia să las asta să mă oprească.

      Am ajuns lângă o căsuță de culoare roșie și am privit în jur. Oare gnomii vorbeau? De regulă, știu că nu o făceau. Dar aici nu e nimic normal.

   — Crezi că ar trebui să vorbim cu cineva? vocea prietenei mele se auzi lângă mine.

     M-am întors spre ea și i-am văzut teama din ochi. Sper că eu nu sunt atât de ușor de citit.

   — Măcar vorbesc?

      Unul dintre ei se opri lângă picioarele noastre. Și-a ridicat capul spre mine și atunci i-am văzut fața de mai aproape.

      Ochii mici și negri sclipeau. Nasul micuț îi era roșu, iar expresia era una curioasă. Pe cap avea o pălărie galbenă, iar vestimentația era de asemenea ciudată. Părea să poarte o bluză de material roșu, iar picioarele îi erau învăluite de o fustiță de aceeași culoare, cu mici imprimeuri. Doi nasturi mari și portocalii ieșeau în evidență. M-am aplecat ca să fiu la același nivel cu el. Nu părea să îi fie frică. Am forțat un zâmbet.