Luminile întunericului

Capitolul 29

     Într-un final, trebuia să mai trec și pe la ore, nu-i așa? După cele trei zile în care nu am venit, Michael a fost sunat de directoare, așa că iată-mă aici, pe drumul spre cantină.

     După ce că nu am avut de la cine să îmi iau lecțiile și temele, am fost ascultată la două materii. Ce poate fi mai rău? Oh, dar o mulțime de variante îmi vin în gând. Nu cred că e nevoie să intru cumva în detalii. Acum trebuia să îndeplinesc o nouă misiune. Și anume, aceea de a nu mă vedea Adam, Kate sau Derek. După lucrurile care s-au întâmplat, nu cred că sunt pregătită să dau ochii cu ei. Mai ales cu Adam.

     Iau o tava și așez în ea primele lucruri care îmi vin în mână, grăbindu-mă spre masa mea din colț. Acolo nu avea să mă vadă nimeni prea curând. Îmi aplec privirea spre ceea ce țineam în mână și observ că am luat o salată de morcovi si două chifle. Oh, să nu uităm de paharul cu suc de portocale. Cred că acel lucru e singurul de care o să îmi ating buzele. Urăsc din tot sufletul morcovii. Nu știu dacă e coincidență sau nu, dar nu suport nici culoarea portocaliu. Cred că cineva a ales încă de la naștere o chestie pe care să o urăsc.

     Mă opresc din mers și încremenesc când văd că locul pe care voiam eu să mă așez, era ocupat de două fete. Înghit în sec și mă întorc cu spatele, căutând o masă liberă. Nu știu cum se face, dar fix una din cele din mijloc era goală. Din toata sala asta mare, una din mijloc e singura goală. Cred că soarta nu e de partea mea azi. Clipesc lung, apoi îmi mișc picioarele în direcția ei. Ochii meu au străbătut privirea în căutarea cuiva din cei trei, dar nu am văzut pe nimeni. Măcar atât noroc să am și eu.

     Am tras scaunul și m-am așezat pe el, simțindu-mă ca pe ace. Dacă nu erau aici, asta nu înseamnă că nu o să vină de acum. Adică, din câte îmi dau eu seama, nu mai e alta masă liberă. Și se face ca fix la a mea să fie trei scaune goale.

     Încerc să nu mă mai gândesc la asta și iau o gură din sucul de portocale. Mi-am așezat cotul pe masă și mi-am sprijinit capul de palma acestuia, privind spre celelalte mese. Nu cred că mai era cineva singur în afară de mine. Asta mă făcea să mă simt prost. În afara celor trei, nu cred că mai cunoșteam pe cineva aici. Asta dacă îl scoatem din calcul pe șarpele de David.

     Un sunet brusc începe să se audă din buzunarul meu. Scot telefonul pe masă, iar când văd numele mamei, mă încrunt. De obicei, îl punea pe Michael să îmi spună lucrurile. Încă cu sprâncenele apropiate, glisez ecranul pentru a răspunde.

   — Da?

   — Bună, Sky! Ce faci?

     E cam ciudat să port o convorbire din asta cu mama. Încerc totuși să nu dau de înțeles asta.

   — Sunt la cantină și mănânc. S-a întâmplat ceva?

   — Am nevoie de tine la academie. E ceva urgent.

   — În caz că ai uitat, sunt la liceu și mănânc.

     O aud cum respiră zgomotos la capătul celălalt al firului. De ce oare vrea să vin acum la academie? Mi s-a părut mie ciudat la început când i-am văzut numele. Știam eu că nu e ceva normal ce se întâmplă acum.

   — Trebuie să discut ceva important cu tine chiar acum. Charlie te așteaptă afară.

     Am deschis gura să continui, dar sunetul de apel terminat m-a oprit. Ce tocmai s-a întâmplat acum? Mă ridic totuși de pe scaun și iau rucsacul în spate. Îmi iau geaca de pe spătar, apoi mă îndrept spre ușă, încercând să bag din nou telefonul în buzunar.